Dialogul București – Chișinău: Între agenda reformatoare și păstrarea status quo-ului
Susținerea de facto a aparentei stabilități din Republica Moldova, pe care Bucureștiul sau o parte a factorilor de decizie de la București o văd construită în jurul actualei coaliții de guvernare de la Chisinău, în spatele căreia se află controversatul Vladimir Plahotniuc, ar putea arunca principala agendă de politică externă a României în aer, în condițiile câștigării alegerilor din Republica Moldova de către Igor Dodon, liderul socialiștilor și cel care și-a început campania cu „Jandarmul român nu va fi la noi stăpân”. Ignorând noile mișcări politice din Republica Moldova, în principal Platforma Demnitate și Adevăr, respectiv Partidul Acțiune si Solidaritate, ce par undeva la periferia intereselor Bucureștiului, România ar putea fi nevoită, după alegerile din Republica Moldova, să noteze un mare „Așa NU” la capitolul politică externă în noul proiect de țară, anunțat pompos de la Cotroceni.
Eliberarea, în August 2016, a unei prime tranșe de 60 milioane de EURO, parte a Acordului de asistență financiară dintre România și Republica Moldova semnat încă din Octombrie 2015 de către Guvernul Ponta, reflectă o susținere de facto a unei aparente stabilități a Republicii Moldova, pe care Bucureștiul sau o parte a factorilor de decizie de la București o văd construită în jurul actualei coaliții de guvernare de la Chișinău, în spatele căreia se află controversatul Vladimir Plahotniuc.
Recapitulând, căderea Guvernului Streleț în Octombrie 2015, eșecul negocierilor dintre partidele parlamentare proeuropene, investirea controversată a Guvernului Filip cu ajutorul deputaților comuniști, orchestrată de Vladimir Plahotniuc, și candidatura acestuia la funcția de prim-ministru, respinsă de președintele Timofti deși fusese înaintată de noua majoritate aleasă, acțiuni urmate de proteste masive de stradă la Chișinău, au părut să transforme Republica Moldova din elevul model al Partneriatului Estic într-un nou eșec răsunător al politicii europene de vecinătate. De la sublim la ridicol, o expresie ce ar corespunde întru totul modului în care UE a făcut față provocărilor de la Est.
Starea de neîncredere dintre Chișinău și partenerii tradiționali a dus la înghețarea acordurilor de asistență financiară dintre Chișinău și Fondul Monetar, respectiv Uniunea Europeană, iar acordul de finanțare negociat de Guvernul Ponta nu a fost promulgat de Președintele Klaus Iohannis, fiind retrimis Parlamentului, dată fiind situația incertă a Republicii Moldova. UE a început să vorbească, din nou, despre nevoia resetării clasei politice din Republica Moldova, “o rupere de trecut si crearea unei noi elite politice”, însă noile probleme ale Uniunii – criza refugiaților, discuțiile preliminare despre BREXIT, sancțiunile impuse Rusiei – au dus la împingerea situației Republicii Moldova într-un con de umbră, ce necesita o rezolvare cât mai rapidă.
Cu Republica Moldova ieșită din lumina reflectoarelor de la Bruxelles, aflată nu departe de marginea prăpastiei financiare, România putea puncta decisiv în ceea ce se proclamă a fi, și anume susținătorul cel mai important al parcursului său european, avansând o agendă reformatoare puterii de la Chișinău – ceea ce a și încercat inițial, prin retrimiterea acordului de asistență financiară înapoi în Parlament și, în mod special, prin scrisoarea trimisă de Dacian Ciolos lui Pavel Filip, prim-ministrul Republicii Moldova, în care acesta impunea Republicii Moldova o serie de conditionalități pentru acordarea primei tranșe din acordul de asistență financiară.
Însă, între România și Republica Moldova nu a existat niciun dialog onest care să împingă Guvernul de la Chișinău spre o agendă reformatoare. Situația este similară cu cea a dialogului dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova – Guvernul de la Chișinău mimează reforme, iar Bruxellesul mimează uneori că se supără și impune conditionalități. De menționat și raportul recent al Curții Europene de Conturi ce subliniază nivelul ridicat de asistență financiară acordat de Uniunea Europeana Republicii Moldova, în contrast cu impactul limitat al acesteia. Relația României cu Republica Moldova se poate înscrie pe același palier, fiind țara cea mai “favorizată” a asistenței financiare românești.
Referitor la conditionalitățile impuse de România pentru acordarea primei tranșe de bani în scrisoarea inițială – analiza vulnerabilităților sistemului bancar și transparentizarea sa, auditarea băncilor importante, aducerea la zi a cadrului legislativ anticorupție și evaluarea instituțiilor anticorupție – nu doar că nu s-au mai îndeplinit, dar nici măcar nu a fost mimată îndeplinirea unora dintre acestea. Din lista plecată de la București, doar acordul la nivel de personal încheiat de Republica Moldova și Fondul Monetar a fost îndeplinit, celelalte conditionalități fiind oricum mult prea vagi (ex:prioritizarea implementării Agendei de Asociere) ori fiind mult prea departe de orice acțiune posibilă în Republica Moldova (ex: evaluarea sistemului bancar sau a instituțiilor anticorupție).
Rămâne totuși întrebarea: De ce autoritățile de la București își joacă toate cărțile pe o susținere tacită a Guvernului Filip cu două luni înainte de alegerile prezidențiale ce ar putea reprezenta un game changer pentru relația Bucureștiului cu Chișinăul? Guvernul Filip nu este nici mai reformator, nici mai pro-european decât celelalte guverne ce s-au perindat la conducerea Republicii Moldova însă, în comparație cu guvernele anterioare, are atât punctul forte, cât și punctul vulnerabil, în aceeași persoană – Vladimir Plahotniuc. Arătat cu degetul de marea masă a populației, considerat principalul responsabil pentru situația în care se află Republica Moldova, acesta este totuși principalul maestru de păpuși din țara vecină, controlând mare parte din mass media de la Chișinău, precum și multe dintre instituțiile de forță ale statului sau aparenți adversari politici.
Nevoia de resetare a clasei politice de la Chișinău, proclamată atât de Bruxelles, cât și de București, prin impunerea inițială a unei agende aparent reformatoare, s-a transformat treptat într-o nevoie de stabilitate de care atât UE, cât și România, par mai degrabă mulțumite. În timpul vizitei la Chișinău de la sfârșitul lunii august, întrebat fiind de mecanismele pe care le poate impune România pentru a se asigura că asistența financiară va fi folosită corect, Dacian Ciolos s-a rezumat la “cred că această abordare, cu furatul banilor și cu anumite interese legate de canalizarea banilor într-o altă direcție, poate să funcționeze până la un punct, dar e o modalitate de a vă fura căciula singuri” La atât se rezumă mecanismele României de a impune o agendă reformatoare Chișinăului: la încrederea că autoritățile de la Chișinău vor folosi corect sumele din acordul de asistență – aceleași autorități zguduite de dispariția unui miliard de euro din cele mai mari bănci din țară, sau acuzate de spălare de bani pe filiera rusească în valoare de 20 miliarde euro, în condițiile în care PIB-ul Republicii Moldova este în jur de 6-6,5 miliarde euro.
Ceea ce ignoră – sau ignoră parțial – Bucureștiul este apariția unor noi mișcări politice în Republica Moldova, în special Platforma Demnitate și Adevăr, a lui Andrei Năstase, respectiv Partidul Acțiune și Solidaritate, partidul condus de Maia Sandu, deja bine ancorate în realitățile politice de la Chișinău și cu puternice mecanisme de mobilizare a populației, ambele cu agendă reformatoare, pro -europeană. În timpul vizitei lui Dacian Ciolos la Chișinău, acesta a avut și o scurtă întrevedere cu cei doi lideri ai opoziției neparlamentare, vizită ce se reflectă sumar și pe siteul Guvernului de la București într-un clip destul de anost de 23 secunde, o alocațiune a primului ministru, în comparație (ironic) cu restul de clipuri de minim 1-2 minute urcate pe siteul Guvernului.
Cu mai puțin de 40 zile înainte de alegerile prezidențiale din 30 Octombrie 2016, numărul mare de candidați din așa zisele partide pro-europene (au fost deja înregistrate candidaturile lui Marian Lupu, Mihai Ghimpu, Iurie Leancă), numărul mare de candidați „iepure” care vor intra în cursă ( s-au anunțat peste 20 de candidaturi), dar și zvonurile unui relații mai mult decât amicale între Dodon și păpușarii actualei Guvernări, toate acestea trimit cu gândul la o încercare de a menține status quo-ul actual. Al cui? Este ușor de înțeles.
Astfel, suportul tacit pe care Bucureștiul îl dă actualului Guvern, criticat și criticabil de electoratul educat, pro-european din Republica Moldova – bazat pe o aparentă nevoie de stabilitate – s-ar putea întoarce împotriva sa. Cu posibilitatea ca Igor Dodon, liderul socialiștilor din Republica Moldova, care și-a început campania cu „Jandarmul român nu va fi la noi stapan” să câștige alegerile, Bucureștiul s-ar putea trezi cu principala sa agendă de politică externă (agendă teoretică, evident) în aer. De cealaltă parte, actuala putere de la Chișinău nu va fi foarte afectată. Sigur, anumite schimbări se vor produce, însă Republica Moldova nu va fugi către Moscova, iar maeștrii de ceremonii din spatele figurilor actuale tot acolo vor rămâne- dovadă fiind și faptul că principalii clienți ai mass mediei din jurul lui Vladimir Plahotniuc sunt Andrei Năstase, în principal, și Maia Sandu. Despre restul, numai de bine.
Ar fi de preferat în schimb o întoarcere a Bucureștiului către cei doi – Andrei Năstase și Maia Sandu . Ambii au potențial electoral ridicat, aflați relativ la același nivel de încredere, au o agenda relativ apropiată și intrarea unuia dintre cei doi în turul doi al alegerilor prezidențiale și chiar câștigarea alegerilor ar fi posibilă, cu susținerea clară a celuilalt. Însă, din păcate, cei doi par undeva la periferia intereselor Bucureștiului, aflat și el în preajma alegerilor parlamentare și mult mai preocupat de politica internă, deși România tocmai a anunțat un nou proiect de țară (cu o comisie prezidențială aleasă mai mult sau mai puțin transparent) și, cel mai probabil, Republica Moldova va fi iar cap de listă la politică externă.
