În septembrie 2023, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, i-a solicitat lui Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene, să prezinte propuneri pentru revitalizarea economiei Uniunii Europene. Revitalizare necesară atât pentru cetățenii europeni, cât și pentru rolul Europei pe plan extern.

UE are o bază solidă pentru a fi catalogată ca o economie competitivă: deține 17% din PIB-ul global, însă aflându-se la egalitate cu China și fiind depășită de SUA (26%). Piața europeană este una deschisă, cu un cadru legal solid, care permite integrarea unor economii avansate și care se preocupă de drepturile și condițiile de lucru ale forței umane. De asemenea, ne bucurăm în UE de cea mai mică rată a inegalității salariale din lume. Cu toate acestea, UE este considerată de către companii o piață supra-reglementată, taxată în mod inegal de către statele membre și cu un proces greoi de luare a deciziilor.

Draghi spune un lucru cunoscut de toată lumea, însă pe care puțini politicieni pro-europeni au avut curajul să îl articuleze până în acest moment: UE a rămas în urmă.

Europa se confruntă cu o încetinire a creșterii economice de la începutul acestui secol, evidențiată de o scădere mai pronunțată a productivității comparativ cu SUA. În plus, această încetinire a afectat standardele de viață ale cetățenilor, venitul disponibil pe cap de locuitor în UE crescând aproape de două ori mai lent decât în SUA din 2000 și până azi. Pe măsură ce stabilitatea geopolitică se diminuează, iar UE îmbătrânește, își pierde principalele surse de energie și întâmpină dificultăți tehnologice, este nevoie urgentă de măsuri pentru a crește productivitatea și a sprijini dezvoltarea pe termen lung. De asemenea, suprareglementarea transformă UE într-o zonă în care companiile, în special IMM-urile, se simt copleșite, nu sprijinite.

Soluții sunt multiple, dar nu sunt nici ușoare, nici populiste, nici pe termen scurt. Raportul lui Draghi ne reamintește de principiul criticii constructive: observi problema și ești parte din soluție. Principiu pe care ar trebui să înceapă să îl aplice și politicienii români dacă doresc să fie relevanți în discuțiile de la Bruxelles.

Soluția lui Draghi este o viziune, cea de sustenabilitate competitivă, pe care UE trebuie să se o implementeze în 3 domenii principale pentru a relansa creșterea durabilă în UE:

Europa trebuie să se concentreze pe inovație și tehnologii avansate, să elaboreze un plan coerent pentru decarbonizarea economiei și a industriei și să întărească securitatea printr-o politică economică externă coordonată între statele membre. Toate acestea sunt esențiale pentru a proteja industria, a stimula creșterea economică și a menține securitatea geopolitică în fața riscurilor tot mai mari. Iar aceste direcții sunt în avantajul României, care poate beneficia din plin de noul concept de sustenabilitate competitivă dacă:

• Își sprijină industria, mediul privat și cel de cercetare să devină mai competitive, oferind sprijin financiar, birocrație redusă și recompensarea performanței.
• Înțelege conceptul de decarbonizare și îl aplică la specificul industriei românești, a mixului energetic și îl introduce în practicile mediului privat; dacă nu înțelegem un concept aplicabil pe piața europeană, nu ne vom putea bucura de avantajele sale economice și riscăm să îl aplicăm cu consecințe negative pentru cetățeni;
• Devine un stat care garantează securitatea în regiune, consolidându-și politica externă și se transformă într-un furnizor de materie primă, materiale sau servicii cheie pentru lanțurile de aprovizionare de bază ale UE.

La nivel european, 3 bariere principale stau în calea creșterii durabile a Europei:

• lipsa unui obiectiv clar comun – statele membre preferă să se uite în propria ogradă, la propria parcelă cu răsaduri, fără a se gândi la beneficiile pe termen lung care pot veni din dezvoltarea de parteneriate transnaționale. Ajungem astfel să ne întrebăm de ce companiile aleg o țară și nu alta, de ce preferă să plătească taxe într-o țară și nu alta sau de ce nu aleg deloc Europa când văd în fața lor un noian împletit cu fire foarte groase de birocrație și suprareglementare, cu reguli care descurajează unii antreprenori iar pe alții îi predispune la evaziune;
• risipirea resurselor colective în extrem de multe priorități – avem un buget european cu resurse, dar insuficiente pentru a putea dezvolta cum trebuie toate domeniile și toate sectoarele de interes. Practic, avem un tort mare, dar bucățelele sunt tăiate atât de mici încât niciun sector nu poate spune că s-a săturat. Proiectele se suprapun iar de multe ori eforturile se dublează, nu toate țările au obiceiul să continue proiectele dezvoltate pe fonduri europene cu bani suplimentari de la bugetul de stat, investițiile publice în cercetare și inovare sunt insuficiente, iar achizițiile comune în domenii precum apărarea sau tehnologiile emergente sunt limitate.
• lipsa de coordonare între țări – vrem să ne dezvoltăm individual ca țară, sau vrem să dezvoltăm UE ca să ne putem dezvolta și noi? Cum ar putea UE să se dezvolte dacă nu îi oferim instrumentele necesare? Cum poate UE juca un rol proactiv când durează un an până se adoptă legislația? Dacă ne dorim o Uniune care să poată lua decizii rapid, să reprezinte un spațiu atractiv de dezvoltare pentru investitori și care să aibă proiecte strategice clare, este nevoie să regândim cadrul de luare al deciziilor la nivel european.

Bineînțeles că aceste probleme se reflectă și în România din plin, dar la ele noi mai adăugăm o un obstacol și mai mare: o scenă politică lipsită de viziune strategică. În plin an electoral, partidele au eșuat în a ne prezenta strategia României pentru 2030. Mai întâi, la europarlamentare, am primit mai degrabă rezumate ale activităților individuale din ultimii 5 ani, în loc de a înțelege cum vede fiecare partid politic rolul României în influențarea agendei europene. La nivel local, tot nu ne-a fost clar cum atragem mai multe fonduri europene și cum recuperăm decalajele pe care aproape toate regiunile din România le au raportat la restul UE.

În contextul alegerilor parlamentare, traducerea acestui raport în măsuri concrete pentru cetățeni și companii ar arăta, pe de o parte, că România este conectată la marile discuții europene și pe de altă parte că liderii români sunt capabili să ofere o strategie pentru dezvoltarea economică și socială a României.

Ce ar fi de făcut? Mai jos regăsim câteva idei care ar putea dezvolta România dacă ar fi înțelese și asumate de partidele aflate în cursa pentru alegerile parlamentare.

1. Reducerea decalajului de inovație

Productivitatea muncii în UE stagnează. După ce a avut un avans semnificativ față de SUA în perioada postbelică, productivitatea muncii în UE a încetinit și este acum la 80% față de nivelul celei din SUA. România stă și mai rău la acest capitol, productivitatea muncii în România fiind cu 30% sub media europeană, deși românii sunt pe primul loc în UE la numărul de ore lucrate pe an. Lipsa unei creșteri continue a forței de muncă, combinată cu întârzierea în adoptarea tehnologiilor digitale, pune în pericol perspectivele de creștere economică ale UE și implicit ale statelor membre. Practic, dacă UE rămâne în această rată de productivitate a muncii, aceasta ar menține PIB-ul constant numai până în 2050. Cu investițiile potrivite în cateva sectoare cheie, cifrele ar trebui să se amelioreze, însă rămâne întrebarea dacă sistemul de protecție socială și drepturile muncii promovat de UE va fi capabil să facă față unor sisteme mai puțin orientate pe echilibrul cetățenilor între viața personală și viața personală, cum este cel din SUA, sau care nu respectă drepturile fundamentale, precum cel din China.

Stagnează de asemenea și structura industrială a UE. În timp ce pe continentul nostru domină industriile tradiționale și investițiile în tehnologii mature, gata dezvoltate, companiile americane au mutat cheltuielile de cercetare și inovare către software, hardware și sectorul digital, investind în tehnologii noi, de vârf. Iar universitățile europene, deși majoritar puternice în cercetare teoretică și fundamentală, nu reușesc să comercializeze suficient de bine invențiile, din cauza lipsei de corelare cu mediul de afaceri, a decalajului de nivel între sistemele de educație și a cheltuielilor publice insuficiente pentru cercetare și inovare, în special în România.

UE se confruntă și cu blocaje digitale. Investițiile necesare pentru acoperirea completă a rețelelor de fibră optică și 5G în UE sunt estimate la aproximativ 200 miliarde EUR, dar UE investește mult mai puțin comparativ cu alte economii majore. Fragmentarea pieței europene, cu multe grupuri de operatori de rețele mobile, îngreunează investițiile și utilizarea noilor tehnologii, în timp ce implementarea IA necesită conexiuni rapide și sigure. Acoperirea 5G în România, conform ultimului raport UE privind deceniul digital, este de 32,8%, cu mult sub media europeană de 89,3%.

Fragmentarea pieței unice și supra-reglementarea reduc atractivitatea și competitivitatea companiilor europene în comparație cu cele din SUA și China. Astfel, companiile mai mici din UE nu pot concura în cursa globală pentru investițiile în modelele fundamentale și avansate de IA și aplicațiile integrate. În plus, UE se confruntă cu deficit de competențe, cu aproape un sfert dintre companiile europene având dificultăți în găsirea angajaților potriviți. Deși România depune eforturi pentru a crește nivelul competențelor digitale, peste 72 % din populație nu dispune încă de competențe digitale de bază.

Dezavantajul competitiv al UE în domeniul cloud computing este în continuă creștere, tocmai din acest motiv UE trebuie să dezvolte tehnologia pe plan intern mai ales când vorbim de securitate și criptare. Inteligența artificială (IA), în special IA generativ, oferă oportunități de a dezvolta domenii cheie precum medicina, sectorul farmaceutic, cercetare, educație, industria auto și industria energetică. Cu performanțele înregistrate de companiile IT care dezvoltă de foarte mulți ani produse și servicii în România, țara noastră ar putea alege să implementeze recomandările din raportul UE privind deceniul digital, să investească în acest sector și să devină un pionier în integrarea IA în industriile europene pentru creșterea productivității, dezvoltând în paralel programe de parteneriat universități-mediul privat pentru competențe și formarea profesională a tinerilor care studiază în România și se specializează în acest domeniu, dar și a celor care doresc să beneficieze de reconversie profesională.

2. Decarbonizarea industriei menținând competitivitatea

UE este cel mai mare importator global de gaze naturale, puterea sa de negociere este limitată deoarece piața gazelor naturale este caracterizată de volatilitate crescută din cauza speculațiilor financiare, investițiile în infrastructură sunt lente și inadecvate, iar procesul de obținere a autorizațiilor pentru noi capacități de generare și rețele este îndelungat și variabil între statele membre. Prin proiectul Neptun Deep anunțat anul trecut de Ministerul Energiei, România poate deveni cel mai mare producător de gaze din UE, dacă proiectul nu va întârzia cu crearea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea zăcămintelor offshore de gaze naturale.

Costurile ridicate ale energiei în UE reprezintă un obstacol pentru creșterea economică, afectând investițiile și limitând dezvoltarea tehnologiilor digitale și electrificarea transporturilor. Prețurile volatile ale energiei și reglementările stricte ale UE în materie de decarbonizare impun costuri mari pentru industria europeană, care trebuie să facă față și unui deficit de rețea și de capacitate de generare. UE trebuie să găsească un echilibru între decarbonizare și menținerea competitivității industriei sale, evitând soluțiile radicale care ar putea amplifica costurile și ar putea afecta economia.

Decarbonizarea nu trebuie să reprezinte o piedică, iar din păcate UE încă mai are de lucrat la implementarea acestui deziderat ambițios, însoțit de prea multe reglementări dar prea puține investiții. Industria europeană grea, ce necesită un proces de decarbonizare mult mai lung, se confruntă cu provocări majore din cauza prețurilor mari ale energiei și a lipsei de sprijin public și investiții în combustibili sustenabili. Spre deosebire de alte regiuni, cum ar fi China și SUA, care oferă subvenții generoase, UE nu alocă suficiente resurse pentru sprijinul acestor sectoare. În plus, sectorul transporturilor, inclusiv aviația și navigația maritimă, riscă să fie dezavantajat din cauza lipsei unei planificări coordonate pentru mobilitatea sustenabilă. Un exemplu concret este industria auto, care, deși beneficiază de obiective ambițioase de emisii zero, nu are o strategie integrată pentru tranziția la vehicule electrice și a face față companiilor din Asia care acaparează treptat și această piață. Cu două fabrici auto de producție în România, există baza pentru ca Guvernul României să poarte discuții cu cele două companii auto, să le înțeleagă necesitățile și să faciliteze relocarea mai multor resurse pe teritoriul României în vederea producției de componente și vehicule electrice.

Cu toate acestea, decarbonizarea oferă oportunități de reducere a prețurilor energiei și de utilizare a tehnologiilor curate. Din acest motiv, România trebuie să înțeleagă și să implementeze în mod eficient Mecanismul de Ajustare a Frontierei de Carbon (CBAM), pentru a putea încasa taxele provenite de la companiile poluante din afara UE și a le reinvesti într-un mix energetic eficient economic.

3. Creșterea securității UE prin reducerea dependenței de alte țări terțe

Ultimii ani au determinat UE să se simtă vulnerabilă, expusă, depășită. Pandemia COVID-19 a expus dependența UE de materii prime critice și tehnologii avansate, iar reducerea vulnerabilităților este esențială pentru UE, deoarece dependența de materii prime critice și tehnologii avansate este extrem de riscantă cu un război la graniță. Cererea globală pentru minerale critice a crescut semnificativ, dar oferta este dominată de câteva țări, în special China, ceea ce poate conduce la volatilitatea prețurilor și riscuri geopolitice. Pentru a contracara aceste probleme, UE trebuie să dezvolte o strategie completă pentru securizarea lanțurilor de aprovizionare, inclusiv investiții în resurse interne, reciclare și inovație în alternativele materialelor critice. Însă această independență sporită va necesita investiții substanțiale și colaborare internațională pentru a reduce vulnerabilitatea și a asigura autonomia în domenii critice precum apărarea și tehnologiile avansate. România trebuie să își readapteze strategia industrială la noile tendințe europene și să se decidă ce domenii cheie dorește să consolideze ca să poată să joace un rol pe lanțurile valorice de aprovizionare ale UE.

Industria europeană de apărare se confruntă cu o cerere globală scăzută și o investiție redusă în dezvoltare tehnologică, comparativ cu Statele Unite, ceea ce limitează capacitatea sa de inovare. Fragmentarea industriei de apărare din UE reduce eficiența operațională și, în cele mai inoportune momente, poate provoca crize de aprovizionare și dificultăți logistice, așa cum s-a observat în sprijinul Ucrainei. Sectorul spațial european a pierdut teren în fața liderilor globali, precum SUA și China, în domeniul lansatoarelor comerciale și al sateliților geostaționari, având nevoie de reforme pentru a-și recâștiga competitivitatea. Lipsa coordonării și agregării cererii în domeniile apărării și spațiale duce la fragmentarea industrială și la pierderea oportunităților pentru industria europeană, cu o parte semnificativă din cheltuieli fiind direcționată către furnizori non-UE. Propunerile raportului includ consolidarea investițiilor în cercetare și dezvoltare, integrarea capacităților industriale și crearea unui Fond Industrial Spațial pentru a spori capacitatea de producție și inovare a UE în domeniul apărării și spațiului. Datorită poziției sale geostrategice, România prezintă un profil ideal de candidat la consolidarea acestui rol strategic în regiune, dar rămâne de văzut dacă viitorul Președinte al României va înțelege importanța funcției pe care o va deține și va avea o strategie concretă în acest sens.

Un PNRR anual pentru competitivitate?
Orice strategie este inutilă fără finanțare. Pentru ca UE să își îndeplinească obiectivele, Draghi estimează că ar fi nevoie de o investiție suplimentară anuală de 750-800 miliarde EUR, ceea ce reprezintă 4,4-4,7% din PIB-ul UE în 2023. Adică suma alocată pentru finanțarea PNRR-urilor celor 27 de state membre UE până în 2026. Propunerea a fost primită cu mare scepticism, întrucât în prezent, la jumătatea distanței de finalizarea PNRR, țările au absorbit doar 35% din fondurile alocate.

Investiții anuale suplimentare de 800 miliarde euro în proiecte strategice ar presupune crearea de resurse noi la bugetul UE, iar Draghi propune continuarea modelului NextGenerationEU, adică împrumuturi la comun pe piețele externe, exercițiu extrem de controversat și sensibil pentru țările frugale, care contribuie la bugetul UE cu mult mai mult decât primesc. Draghi susține că finanțarea prin acest mod a cercetării, inovării și achizițiilor pentru apărare ar trebui să producă în timp o piață mai adaptată pentru generarea de obligațiuni (bonds) comune. Obligațiunile comune sunt o pastilă mult prea greu de înghițit pentru statele membre întrucât necesită responsabilitate comună în gestionarea lor, iar guvernele au performanță economică mult prea diferită pentru a se pune de acord. O soluție mai pragmatică și digerabilă este creșterea sumei garanției UE pentru Programul InvestEU, un program prea puțin utilizat de țările UE comparativ cu potențialul său. Programul InvestEU ar putea să se concentreze pe finanțarea investițiilor strategice, cu risc ridicat, crescând și randamentul acestora. De asemenea, în contextul discuției privind noul Cadru Financiar Multianual, ar fi necesară crearea unui pilon dedicat competitivității, care să regrupeze și să reducă semnificativ programele de finanțare.

Simplificare în reglementare
Această nouă strategie industrială propusă de Mario Draghi va fi imposibil de pus în practică fără o schimbare în funcționarea instituțiilor UE. Politicile industriale de succes necesită strategii integrate în investiții, impozitare, educație, acces la finanțare, reglementare, comerț și politică externă. Regulile de luare a deciziilor ale UE sunt lente și complexe comparativ cu concurența externă, iar procesul legislativ durează minim un an pentru ca un act să ajungă gata de implementat. Cum va reacționa România la următoarele măsuri propuse?

• Extinderea votului cu majoritate calificată – Consiliul UE, din care face parte Guvernul României, ia o serie de decizii prin unanimitate. Acest proces face ca progresul pe anumite politici, cum ar fi de exemplu cele fiscale, să fie extrem de lent, dacă nu inexistent. Date fiind alegerile parlamentare și formarea unui nou guvern, va susține România renunțarea la unanimitate pentru mai multe decizii strategice necesare la nivel european?
• Crearea unui „Cadru de Coordonare a Competitivității” pentru a îmbunătăți coordonarea la nivelul UE în domenii prioritare – degeaba este creat acest cadru la nivel european dacă el nu este replicat la nivel național. Își va asuma Guvernul României coordonarea ministerelor relevante pentru a investi în domenii prioritare la nivel național? Dacă da, coordonarea va rămână la nivel declarativ, sau chiar va exista în practică?
• Simplificarea regulilor, reducerea sarcinilor de raportare și utilizarea tehnologiei pentru a diminua costurile administrative pentru IMM-uri – va reuși România să nu mai fie în contratimp cu UE și să simplifice legislația greoaie și confuză pentru IMM-uri, renunțând la birocrația excesivă?