Dacă ar fi să rezum politica industrială a Europei, aș spune că este ca un motor gâtuit de prea multă birocrație, ca o piatră rară care poate fi șlefuită eficient de 27 de țări, nu doar de câteva, ca o fabrică la care directorii nu se hotărăsc ce trebuie să producă.
Europa se confruntă cu o încetinire a creșterii economice de la începutul acestui secol, evidențiată de o scădere mai pronunțată a productivității comparativ cu SUA. În plus, această încetinire a afectat standardele de viață ale cetățenilor, venitul disponibil pe cap de locuitor în UE crescând aproape de două ori mai lent decât în SUA din 2000 și până azi. Pe măsură ce stabilitatea geopolitică se diminuează, iar UE îmbătrânește, își pierde principalele surse de energie și întâmpină dificultăți tehnologice, este nevoie urgentă de măsuri pentru a crește productivitatea și a sprijini dezvoltarea pe termen lung. De asemenea, suprareglementarea transformă UE într-o zonă în care companiile, în special IMM-urile, se simt copleșite, nu sprijinite.

 
2. De ce a fost nevoie de apariția Raportului Draghi?

 
Raportul Draghi a apărut la solicitarea președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care în septembrie 2023 a convenit cu Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene, să prezinte propuneri pentru revitalizarea economiei Uniunii Europene. Revitalizare necesară atât pentru cetățenii europeni, cât și pentru rolul Europei pe plan extern. Astfel, un an mai târziu, a apărut acest raport de 400 de pagini care ne introduce conceptul de sustenabilitate competitivă, adică utilizarea conceptului de sustenabilitate cu obiectivul de a deveni mai competitivi: cu alte cuvinte, nu devenim mai sustenabili fiindcă trebuie sau fiindcă este vorba strict de o ambiție climatică, ci avem nevoie de sustenabilitate ca să devenim competitivi și ca să concurăm cu ceilalți actori globali și să îi depășim. Iar raportul Draghi ne explică modul în care putem să ne atingem acest obiectiv.

În primul rând, prin implementarea soluției lui Draghi, adică viziunea de sustenabilitate competitivă, pe care UE trebuie să se o implementeze în 3 domenii principale pentru a relansa creșterea durabilă în UE:
• Reducerea decalajului de inovare – companiile europene se confruntă cu o cerere externă mai slabă și presiuni competitive din partea Chinei, în timp ce poziția sa în tehnologiile avansate scade;
• Decarbonizarea industriei menținând competitivitatea – UE trebuie să reducă prețurile ridicate ale energiei și să continue decarbonizarea, având în vedere că prețurile energiei rămân mult mai mari comparativ cu SUA și că industria europeană de energie se confruntă cu competiție acerbă din partea Chinei în domeniul tehnologiilor curate și vehiculelor electrice;
• Creșterea securității UE prin reducerea dependenței de alte țări terțe – trăim într-o eră instabilă, în care dependențele devin vulnerabilități geopolitice. În acest context, UE trebuie să gestioneze mai bine dependențele strategice și să investească în apărare pentru a obține independență strategică și influență geopolitică

Pentru acestea, finanțarea este esențială. Draghi estimează că ar fi nevoie de o investiție suplimentară anuală de 750-800 miliarde EUR, ceea ce reprezintă 4,4-4,7% din PIB-ul UE în 2023. Adică suma alocată pentru finanțarea PNRR-urilor celor 27 de state membre UE până în 2026. Investiții anuale suplimentare de 800 miliarde euro în proiecte strategice ar presupune crearea de resurse noi la bugetul UE, iar Draghi propune continuarea modelului NextGenerationEU, adică împrumuturi la comun pe piețele externe, exercițiu extrem de controversat și sensibil pentru țările frugale, care contribuie la bugetul UE cu mult mai mult decât primesc. Draghi susține că finanțarea prin acest mod a cercetării, inovării și achizițiilor pentru apărare ar trebui să producă în timp o piață mai adaptată pentru generarea de obligațiuni (bonds) comune. Obligațiunile comune sunt o pastilă mult prea greu de înghițit pentru statele membre întrucât necesită responsabilitate comună în gestionarea lor, iar guvernele au performanță economică mult prea diferită pentru a se pune de acord. O soluție mai pragmatică și digerabilă este creșterea sumei garanției UE pentru Programul InvestEU, un program prea puțin utilizat de țările UE comparativ cu potențialul său. Programul InvestEU ar putea să se concentreze pe finanțarea investițiilor strategice, cu risc ridicat, crescând și randamentul acestora. De asemenea, în contextul discuției privind noul Cadru Financiar Multianual, ar fi necesară crearea unui pilon dedicat competitivității, care să regrupeze și să reducă semnificativ programele de finanțare.

În al doilea rând, prin Regulamentul privind industria zero net (RIZN), un răspuns al UE la legea americană privind reducerea inflaţiei (Inflation Reduction Act – IRA), considerată discriminatorie față de companiile europene. Regulamentul propune mai multe acțiuni și instrumente pentru toate statele membre, cu un obiectiv clar, acela de a face industria europeană mai competitivă, prin dezvoltarea ecosistemului de producție a tehnologiei net zero.

Fiecare țară va putea stabili o serie de proiecte strategice prin care investește în producția anumitor tehnologii net zero. Acele proiecte strategice de investiții vor fi tratate cu prioritate și vor beneficia de proceduri simplificate de autorizare și acordare de avize și autorizații precum și de asistență în obținerea finanțării, pentru ca producția să înceapă cât mai curând. Iar, pentru ca țările să se poată sprijini între ele și să nu producă fiecare după cum o taie capul și să ne concurăm inutil, vor fi create „coridoare net-zero” pe continentul european, adică clustere regionale de activitate industrială net-zero.

Va fi creată și Platforma Europa Net-Zero, un hub prin care țările europene și Comisia Europeană pot discuta și face schimb de bune practici între ele și împreună cu mediul privat. De asemenea, pentru a deschide piața, UE va crea parteneriate industriale net-zero cu alte țări de pe glob, cu care va putea comercializa și exporta tehnologiile create de industria europeană.

4. Care este opinia dvs cu privire la evolutia industriei din Romania? Cum poate deveni industria din România mai competitiva in actualul context european, al tranzitiei energetice?

României i se pun la dispoziție o serie de instrumente utile pentru a opri declinul industriei românești, care a ajuns să reprezinte doar 20% din PIB în 2024, comparativ cu 25% în 2017. O industrie neperformantă înseamnă o economie neperformantă. Chiar dacă există companii de succes care au creșteri anuale, capacitatea generală de producție a țării este în scădere, iar acest lucru afectează potențialul întregului sector de a merge pe piața europeană la prețuri competitive și de a putea oferi o concurență reală.
Pe lângă acestea, mai adăugăm o un obstacol și mai mare: o scenă politică lipsită de viziune strategică. În plin an electoral, partidele au eșuat în a ne prezenta strategia României pentru 2030. Mai întâi, la europarlamentare, am primit mai degrabă rezumate ale activităților individuale din ultimii 5 ani, în loc de a înțelege cum vede fiecare partid politic rolul României în influențarea agendei europene. La nivel local, tot nu ne-a fost clar cum atragem mai multe fonduri europene și cum recuperăm decalajele pe care aproape toate regiunile din România le au raportat la restul UE.

În contextul alegerilor parlamentare, traducerea acestui raport în măsuri concrete pentru cetățeni și companii ar arăta, pe de o parte, că România este conectată la marile discuții europene și pe de altă parte că liderii români sunt capabili să ofere o strategie pentru dezvoltarea economică și socială a României. Nu de alta, dar avem niște ținte de atins pentru 2030, dar mai mult decât atât, avem și obiectivul ca cel puțin 40% din cererea anuală de tehnologii net-zero pentru firmele europene să fie produsă în UE. „Net Zero” înseamnă o balanță egală, un echilibru între câte emisii se produc și câte se elimină din atmosferă pentru a combate schimbările climatice. A fi net zero nu înseamnă că nu mai produci emisii, fiindcă, pentru unele domenii industriale, acest lucru este imposibil. Net zero, ca în matematică, presupune ca emisiile pozitive să fie egale cu cele negative. Adică, unele sectoare din industrie care nu pot funcționa fără să producă emisii pot continua să existe în paralel cu alte sectoare în care este mai ușor să reduci emisiile sau să găsești alternative sustenabile de consum. Pe scurt, UE nu pune lacătul pe industriile poluante sau mari consumatoare de energie, ci le ajută să devină mai performante apelând la noi tehnologii și mai competitive devenind mai verzi.

Primul pas este ca România să identifice proiectele și domeniile în care vrea să se afle în topul producătorilor de tehnologii net zero. Pentru acest lucru, ar fi nevoie ca viitorul Guvern să se concentreze pe următoarele aspecte:

• Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului (MEAT) să lanseze o consultare amplă cu sectorul financiar-bancar, mediul privat, companiile industriale, sindicate și patronate, investitori interesați și alți stakeholderi relevanți, pentru trecerea în revistă a potențialelor proiecte strategice. Având în vedere necesitatea de a crește competitivitatea pe întregul lanț de aprovizionare cu zero net, Regulamentul acoperă și producătorii din industriile cu consum mare de energie, cum ar fi oțelul, produsele chimice sau cimentul, care produc componente care sunt utilizate în aceste tehnologii net zero și care investesc în decarbonizare;

• MEAT să deschidă un apel prin care orice producător, companie, investitor să propună proiecte în una dintre următoarele arii: tehnologii de energie regenerabilă precum tehnologii solare sau tehnologii eoliene onshore și offshore regenerabile; baterii și tehnologii de stocare a energiei; pompe de căldură și tehnologii geotermale; tehnologii cu hidrogen; tehnologii durabile pentru biogaz și biometan; tehnologii de captare și stocare a carbonului; tehnologii de rețea electrică; tehnologii energetice de fisiune nucleară; tehnologii durabile pentru combustibili alternativi; tehnologii hidroenergetice; tehnologii de eficiență energetică; tehnologii de combustibili regenerabili de origine nebiologică; soluții biotehnologice pentru energie; tehnologii industriale transformatoare pentru decarbonizare; tehnologii de transport și utilizare a CO₂; tehnologii de propulsie eoliană și propulsie electrică pentru transport;

• MEAT va selecta proiectele strategice de tehnologii net-zero în care Guvernul dorește să concentreze resurse financiare, asistență tehnică și simplificare administrativă. Selecția unor astfel de tehnologii trebuie să se bazeze pe trei criterii principale: primul este nivelul de dezvoltare a tehnologiei, adică se vor prioritza acele tehnologii care sunt deja disponibile pe piață și au potențial bun de scalare și extindere rapidă, conform clasificării elaborate de Agenția Internațională pentru Energie; al doilea este gradul de sustenabilitate, adică se vor prioritiza tehnologiile care vor contribui cât mai mult la angajamentul UE de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030; al treilea criteriu se referă la contribuția proiectului la creșterea capacității de producție a unei tehnologii (sau componente) net-zero pe care UE în acest moment o importă în mod masiv din alte țări, precum și modul și gradul la care acest proiect va contribui la creșterea competitivității europene în acel domeniu.

Odată stabilite aceste proiecte strategice de investiții, ele vor trebui tratate cu prioritate. Adică, inițiatorii lor vor beneficia o birocrație redusă și de proceduri simplificate. Astfel, Guvernul României va trebui să demonstreze colaborare inter-ministerială și:
• Să creeze, până la finalul anului, un punct de contact unic pentru inițiatorii și promotorii acestor proiecte. Acest punct de contact va facilita și va coordona procesul de acordare de avize și aprobări pentru demararea proiectului și va oferi asistență tehnică pentru atragerea de investiții suplimentare și scalarea proiectului la nivel european. În cazul unor proceduri juridice necesare demarării proiectului, acestea trebuie, de asemenea, să beneficieze de tratament prioritar. Pentru toate aceste servicii, eficientizarea procedurilor de subcontractare și revizuirea cadrului pentru parteneriatul public-privat sunt cheia, întrucât un singur funcționar nu poate să ofere soluții de calitate în toate aceste domenii.

• Să creeze cadrul pentru simplificarea procedurilor administrative pentru acordarea de avize și aprobări și să introducă termene clare de timp în funcție de dimensiunea proiectului:

◦ Pentru proiecte strategice cu tehnologie net zero: maxim 9 luni în cazul în care capacitatea anuală de producție este mai mică de 1 GW și 12 luni dacă acea capacitate este mai mare de 1 GW sau dacă producția nu este măsurată în GW.
◦ Pentru proiecte care produc componente pentru tehnologie net zero: maxim 12 luni în cazul în care capacitatea de producție anuală este mai mică de 1 GW și 18 luni dacă acea capacitate este mai mare de 1 GW sau dacă producția nu este măsurată în GW.
De asemenea, mai este nevoie și de digitalizare. Autoritățile române ar trebui să ajute antreprenorii și să accepte documentele în format electronic, să nu ceară documente suplimentare dacă acestea există deja în bazele de date naționale, precum și să țină cont de studii de fezabilitate pre-existente sau de avize deja acordate, pentru a evita birocrația.

Pentru ca proiectele să nu rămână doar pe hârtie, este nevoie de resurse financiare și umane, adică bani și forță de muncă bine pregătită pentru ca ele să devină realitate. Și aici există soluții:
• MEAT împreună cu Ministerul Agriculturii și Ministerul Mediului pot desemna un coridor net-zero pe teritoriul României, adică să realizeze, în urma unui studiu de evaluare a mediului, unul sau mai multe clustere regionale de activitate industrială net-zero, pentru ca proiectele să aibă o coerență și să vedem rezultate în termen cât mai scurt. De ce? Pentru că aceste coridoare se consideră prioritare și pot beneficia de rate de co-finanțare maximale în cadrul FEADR, al fondurilor de coeziune, al Fondului pentru o Tranziție Justă, al Fondului de Inovare și al FSE+.
• Intrarea MEAT în Platforma Europa Net-Zero și includerea în platformă a inițiatorilor și promotorilor proiectelor strategice selectate, pentru a găsi surse private de finanțare și parteneriate public-private și în alte țări din UE.
• Promovarea mai intensă de către MEAT, MIPE (Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene) și BEI România a InvestEU și încurajarea prin toate mijloacele a responsabililor de proiecte să acceseze acest instrument finaciar. Bineînțeles, și recent înființata Bancă de Investiții și Dezvoltare poate juca un rol important, iar RIZN să fie prima provocare prin care să poată reuși să sprijine companiile.
• Rolul europarlamentarilor români în negocierea bugetului european va fi esențial, pentru a se asigura că există resurse suficiente pentru revitalizarea industriei;
• Sprijinirea companiilor românești producătoare de hidrocarburi în eforturile de a stoca CO2. Deoarece proiectele de instalații de captare și stocare a CO2 necesită sume foarte mari și trebuie realizate regulamentar, Guvernul trebuie să își asume sprijinirea companiilor cu studii de impact asupra mediului, să asigure ajutor de stat exclusiv în acest scop și acces la surse de finanțare.
• Colaborarea cu Ministerul Muncii și Ministerul Educației, precum și cu structurile asociative ale mediului privat (patronate, asociații de antreprenori etc) pentru a identifica nevoile de competențe și pentru a dezvolta și implementa rapid programe de educație și formare la scară largă. Însă nu oricum, ci în cadrul Academiilor Europene specializate în industria net zero, deoarece acestea vor oferi programe de perfecţionare şi recalificare la nivel european. România va trebui să recunoască aceste programe și calificările profesionale, iar la fiecare doi ani va trebui să monitorizeze că certificatele obținute în cadrul acestor Academii sunt recunoscute de instituțiile și angajatorii români.

Sunt mai multe cauze, dar cred că principala este discrepanța foarte mare și lipsa de cooperare între mediul public și cel privat. Cumva, mediul privat inovează și se descurcă pe cont propriu, dar Guvernul și Parlamentul nu vin cu reforme prin care cetățenii României să beneficieze de aceste avantaje. De exemplu, deși România depune eforturi pentru a crește nivelul competențelor digitale, peste 72 % din populație nu dispune încă de competențe digitale de bază. Așa că degeaba avem cea mai mare viteză de internet dacă aceasta nu este folosită pentru a putea informa corect și educa populația, în special cea aflată în vulnerabilitate.

 
Cu performanțele înregistrate de companiile IT care dezvoltă de foarte mulți ani produse și servicii în România, țara noastră ar putea alege să implementeze recomandările din raportul UE privind deceniul digital, să investească în acest sector și să devină un pionier în integrarea IA în industriile europene pentru creșterea productivității, dezvoltând în paralel programe de parteneriat universități-mediul privat pentru competențe și formarea profesională a tinerilor care studiază în România și se specializează în acest domeniu, dar și a celor care doresc să beneficieze de reconversie profesională.

Cred că ar trebui schimbată optica și să ne gândim mai degrabă care sunt domeniile de prioritate strategică, fie că sunt în acest moment competitive sau poate au un potențial competitiv, ele trebuie gândite din perspectiva alinierii cu obiectivele europene, cu corelarea cu industriile cu potențial identificate în raportul Draghi și cu disponibilitatea de a le adapta la practicile curente. Și cred că modul corect, transparent și optim prin care trebuie identificate ar fi împreună cu cei din domeniul industrial. Așa că mi-aș dori să văd MEAT lansând o consultare amplă cu sectorul financiar-bancar, mediul privat, companiile industriale, sindicate și patronate, investitori interesați și alți stakeholderi relevanți, pentru trecerea în revistă a potențialelor proiecte strategice pentru următorii 5 ani.

 
8. Cum ar trebui sa educam foarte de munca tanara pentru a creste competitivitatea?

În primul rând, trebuie să creștem productivitatea muncii. Productivitatea muncii în UE stagnează. După ce a avut un avans semnificativ față de SUA în perioada postbelică, productivitatea muncii în UE a încetinit și este acum la 80% față de nivelul celei din SUA. România stă și mai rău la acest capitol, productivitatea muncii în România fiind cu 30% sub media europeană, deși românii sunt pe primul loc în UE la numărul de ore lucrate pe an. Lipsa unei creșteri continue a forței de muncă, combinată cu întârzierea în adoptarea tehnologiilor digitale, pune în pericol perspectivele de creștere economică ale UE și implicit ale statelor membre.

 Practic, dacă UE rămâne în această rată de productivitate a muncii, aceasta ar menține PIB-ul constant numai până în 2050. Cu investițiile potrivite în cateva sectoare cheie, cifrele ar trebui să se amelioreze, însă rămâne întrebarea dacă sistemul de protecție socială și drepturile muncii promovat de UE va fi capabil să facă față unor sisteme mai puțin orientate pe echilibrul cetățenilor între viața personală și viața personală, cum este cel din SUA, sau care nu respectă drepturile fundamentale, precum cel din China.

Producția nu poate începe fără mână de lucru pregătită. Avem nevoie de forță de muncă bine pregătită, iar din acest motiv UE va crea Academii Europene prin care dorește să califice și să recalifice 100.000 de lucrători în 3 ani și să asigure recunoașterea calificărilor în orice țară din UE. Cursurile vor fi create de Comisie împreună cu companiile industriale, partenerii sociali și societatea civilă.

Predictibilitate este cuvântul cheie, iar în acest sens noul Cadru european de guvernanță macroeconomică determină statele membre să transmită Comisiei Europene un plan fiscal structural pe termen mediu, pentru a putea demonstra că se păstrează în parametri optimi, că reduce deficitul și că păstrează o traiectorie stabilă ascendentă. Planul României transmis de Guvernul României se întinde pe o perioadă de 7 ani, și va fi modul prin care vom putea monitoriza dacă statul va putea acționa predictibil din punct de vedere fiscal.
Apoi, mai este Regulamentul UE privind Mecanismul de ajustare a carbonului la frontieră (CBAM), prin care vom putea taxa mărfurile generatoare de emisii de carbon. Scopul CBAM este de a preveni relocarea din UE a producției mărfurilor cu amprentă de carbon din sectoarele cimentului, fierului, oțelului, aluminiului, hidrogenul și energia electrică în țări terțe cu politici climatice mai permisive și înlocuirea acestora cu importuri de mărfuri a căror producție implică emisii ridicate de dioxid de carbon. Practic, dacă respectăm calendarul de implementare, putem nu doar să ne consolidăm bugetul național, dar și să investim acești bani într-un fond dedicat pentru a crește producția în aceste sectoare la noi în țară.