Recent, termenul de „extremist” a fost asociat atât cu indivizi precum Călin Georgescu și George Simion cât și cu partide precum AUR, SOS și POT. Această etichetă este arhi-prezentă în media și, deși conotația extremismului este una negativă, totuși aceste partide cresc. Greu de crezut că oamenii vor să fie extremiști.
Înțelegem, așadar, că există un nivel de ambiguitate în ceea ce privește definiția extremismului în percepția publică. Într-adevăr, atât media cât și mainstream-ul politic nu au oferit, cu exemple și întrebări incomode, o definiție clară a acestuia, nici criterii care să diferențieze moderația de radicalism.

Apar două întrebări: (1) Ce înseamnă a fi „extremist”? și (2) Ce exemple de extremism există în politica românească?

Extremismul este, prin definiție, ceva înafara a ceea ce e considerat acceptabil, normal. Deci, ce este „normalul”?
Istoria ne-a arătat că sunt anumite lucruri pe care trebuie să le acceptăm dacă vrem să avem o societate funcțională. Este vorba despre principii precum cele enunțate în Declarația Drepturilor Omului sau Carta ONU: principii generale față de care suntem de acord cu toții că nu sunt negociabile. Discutăm aici despre lucruri de bază: democrația este un sistem corect și moral, impunerea voinței unui om asupra altuia prin forță e în sine ilegitimă, toți oamenii ar trebui să fie egali în fața legii, meritocrația implică faptul că oamenii nu ar trebui discriminați pe bază de sex, religie, etnie, statut economic etc., libertatea de exprimare e sfântă, puterea în stat trebuie să fie cât mai fragmentată pentru a nu genera abuzuri. Aceste principii trebuie să existe pentru că am văzut ce se poate întâmpla atunci când sunt încălcate. Acolo unde există dictatori, apar și corupția, abuzurile de putere, tirania. Acolo unde oamenii nu sunt egali în fața legii, apare nedreptatea. Discriminarea pe bază de gen, etnie sau statut economic este injustă deoarece nimeni nu alege în ce condiții să se nască, iar șansele nu sunt egale dacă ea apare. Dacă aceste principii sunt încălcate, vorbim despre abuzuri. Dacă un partid sau candidat promovează abandonarea acestor principii, atunci discutăm despre extremiști.

Aceste principii există pentru a ne proteja de o lume în care forța face legea. „Normalul” nu înseamnă să susții Uniunea Europeană orice ar fi, nu înseamnă că ar trebui să ștergem națiunile de pe Pământ, nu înseamnă susținere necondiționată față de actuala clasă politică și nu înseamnă să acceptăm orice lucru nou ca fiind un progres. „Normalul” înseamnă respectarea unei baze pe care să ne construim societatea. În cazul ideologiilor, de dreapta, stânga sau centru, există multe dezacorduri, dar toate ar trebui să respecte aceste norme dacă vrem să avem o societate democratică.
Cu siguranță un politician extremist nu va spune niciodată despre el „sunt extremist, nu-mi place democrația” căci știe că va fi sancționat fie de instituții, fie de oameni la vot. Este posibil ca într-o societate să existe, la un moment dat, păreri extremiste larg împărtășite. Asta nu înseamnă că devin și normale. Cu siguranță nu putem argumenta că dacă în Germania nazistă majoritatea lumii ura evreii, atunci ura față de evrei nu mai era o atitudine extremistă.
Sigur, pot fi nuanțe legate de cum abordăm potențialul extremism. Cum discutăm cu un prieten cu păreri extremiste? Ce supărări legitime au oamenii care să-i facă să meargă într-o direcție de acest gen? Sunt întrebări care trebuie tratate cu empatie și atenție (am și scris despre asta), dar miezul, faptul că extremismul există, nu se schimbă.

Extremiști există și de stânga și de dreapta. Cei de stânga au condus 40 de ani în secolul trecut. Pe cei de dreapta îi știm mai puțin, dar acum partidele și figurile menționate anterior sunt acuzate că li se aseamănă.
În continuare voi oferi câteva exemple de extremism, voi explica argumentat, strict pe fapte, de ce se încadrează acolo și voi exemplifica cu o variantă mai moderată, pentru a răspunde întrebării „care ar fi versiunea rezonabilă?”.
Un prim exemplu este legat de egalitatea dintre femei și bărbați. Acesta este un principiu care sună cam așa: deoarece nimeni nu alege să se nască femeie sau bărbat, nimeni nu merită să fie judecat sau discriminat în funcție de acest aspect. Este o nedreptate să negi femeilor accesul la locuri de muncă, funcții, educație etc. doar pentru că sunt femei. Da, mulți consideră că femeia are un rol și bărbatul altul, dar acesta nu e un motiv suficient de bun pentru a pune jumătate din populație într-o oală. Dacă femeia și bărbatul au roluri naturale, atunci ei vor ajunge în acele roluri indiferent ce face societatea, deoarece sunt naturale. Dacă vor să aleagă acest stil de viață, nu e ceva extrem. Extremism înseamnă să dorești să impui acest stil tuturor.

 
O abordare conservatoare moderată ar fi una care este de acord cu egalitatea și judecă fiecare femeie ca individ, dar consideră că am ajuns în punctul optim. Da, misoginismul este rău, dar societatea în ansamblu nu mai este misogină, așa că mai mult feminism nu e necesar. Nu avem legi care să discrimineze, dimpotrivă, există penalități pentru discriminare. Să facem mai mult ar însemna să discriminăm în favoarea femeilor. Cheia din această abordare este scopul: conservatorii moderați nu neagă egalitatea și au o abordare individuală. O abordare extremistă este una în care negăm existența egalității și condamnăm oameni la supunere pentru cum s-au născut. Femeile și bărbații nu sunt egali, nici nu ar trebui să fie, trebuie să ne întoarcem la roluri rigide impuse.

 
Iată și câteva exemple din politica autohtonă. Sorin Lavric, senator AUR acum, a făcut în 2020 mai multe declarații misogine, toate disponibile aici. Dintre ele amintim: „Nici un bărbat nu caută în femeie deșteptăciunea, profunzimea sau luciditatea. Cine vrea filosofie, nu o va găsi în capul femeii, dar în schimb va găsi cufundarea în athanorul labios” și „Nu sunt un admirator al sexului frumos. Admirația cere recunoașterea ab initio a unei relații de superioritate: admiri pe cineva pe care îl bănuiești a fi deasupra ta, pe când femeia poate fi cel mult dorită, dar în nici un caz admirată”. Ce ne spune domnul Lavric de fapt este că nu consideră femeile egale cu bărbații, ele nu merită să fie admirate și nu sunt capabile de gândire profundă. Evident, Lavric este un singur om, dar totuși partidul AUR nu l-a sancționat, dimpotrivă: l-a propulsat suficient de sus încât să fie acum în Parlament. Gigi Becali a declarat de asemenea „eu nu discut cu un președinte femeie”, referindu-se la Elena Lasconi, și nu a fost sancționat. Un partid conservator moderat nu ar accepta așa ceva.

 
Similar, domnul Georgescu a declarat că o femeie nu poate fi președinte. Motivul său? În fața femeii trebuie să te închini, pentru că oferă viață. La prima vedere, asta pare a fi suficient: a zis că la femeie te închini, deci subordonare, venerare, n-are cum să fie misogin. Așa e, nu e extremist să venerezi o femeie. Dar în termeni practici, când tragi linie, rezultatul e același: Călin Georgescu nu ar admite o femeie președinte, pur și simplu. Această afirmație nu reprezintă egalitate, este un mod frumos de a împacheta discriminarea. Doar pentru că sună pozitiv, nu înseamnă că este mai rezonabil.

Un al doilea exemplu îl oferă problematica rasială/etnică. E un principiu general acceptat că rasismul nu este corect. Este injust, din moment ce apartenența la un grup rasial/etnic nu e o chestiune de alegere și este dăunător deoarece istoria ne arată că duce la suferință (segregarea în America, Holocaustul, sclavia neagră/romă). Poziția conservatorilor moderați față de rasism este că da, este rău și avem un trecut rasist. Însă, la fel ca în cazul feminismului, rasismul instituțional este de domeniul trecutului. Nu mai există legi rasiste, există penalități pentru discriminare, avem inclusiv locuri garantate pentru minorități în Parlament sau la școală în cazul romilor. Chiar dacă în țară primează organic sau ar trebui să primeze, cultura românească, toate grupurile etnice trebuie să fie egale în fața legii. România are astăzi comunități de polonezi, germani, maghiari, ucraineni și evrei care nu sunt discriminate, iar în orașele mari au apărut și persoane de culoare. Așadar, problemele rasiale țin de ajustarea unor programe deja existente și de oportunitatea la nivel de individ, caz în care aceasta ar trebui extinsă fără să ne uităm la rasă/etnie.

Conservatorii extremiști au o abordare cu totul diferită. Pentru ei, România nu e o țară în care cultura românească este „prima între egali”, ci una exclusivistă. Statul român este unul creat prin și pentru o categorie foarte specifică: etnici români, albi, ortodocși, heterosexuali. Oricare alte grupuri trebuie ori să fie total aservite majorității, ori să plece. Extremiștii vor spune uneori că da, în teorie, rasele sunt egale, dar dacă un anumit grup are anumite caracteristici, e normal să spunem „adevărul”.

Există două tipuri de exemple în acest sens. Primul sunt declarațiile explicit rasiste, discriminatorii. Diana Șoșoacă e cel mai bun exemplu, blamând evreii pentru problemele României, inclusiv pentru respingerea candidaturii sale de către CCR. A numit de asemenea rușii sovietici „iudeo-bolșevici”, sintagmă scoasă chiar din propaganda nazistă. De fapt, pune semnul egal între o etnie și o categorie de persoane, definite prin atribute negative. trădători de țară. Nu spune „hoți” sau „corupți”, spune „evrei”.

Al doilea tip de exemple este mai subtil. Este vorba despre apologia unor mișcări cu caracter rasist. Este cazul unor mișcări pentru care rasismul era un scop explicit, intrinsec lor. Deoarece știe că riscă sancțiuni, niciun rasist care vrea să fie luat în serios nu va promova exterminarea unei minorități astăzi. Dar va încerca să banalizeze astfel de fapte pentru ca mediul să nu mai fie atât de ostil. Unul din scopurile fasciștilor era discriminarea explicită, până la lichidare, a diverselor grupuri. Legionarii, împreună cu Antonescu, au ucis evrei în repetate rânduri (vezi pogromul de la Iași, rebeliunea legionară, lagărele din Transnistria, uciderile din Odessa). Sunt unele figuri publice care îi ridică în slăvi pe motiv că „și-au iubit țara”. Ei bine, există multe figuri iubitoare de țară care nu au făcut asemenea fapte. Dragostea de țară nu trebuie să implice crime, mai ales orientate împotriva propriului popor (căci, de fapt, și evreii și romii și oponenții politici au cetățenie română și s-au născut aici). Crimele sunt atât de odioase încât umbresc orice alt aspect pozitiv. Pe același principiu, și apologia lui Ceaușescu este o problemă. Acestea sunt figuri care sunt exemple negative de „patriotism”, nepotrivite pentru a fi luate drept exemplu.

Exemplele aici sunt mult mai multe. Iarăși, Diana Șoșoacă a făcut apologia Mișcării Legionare. Cel mai problematic incident a avut loc atunci când un diplomat israelian a ținut un discurs în Parlament, și aceasta a strigat din fotoliul său „Trăiască Garda!”. Să rostești acest slogan în fața unui om care atunci ar fi fost într-un lagăr denotă un nivel uriaș de nesimțire și fanatism. Călin Georgescu a spus și că „atunci când se va scrie istoria adevărată”, mișcarea legionară va fi recunoscută ca cea mai pură formă de expresie românească. Mișcarea, nu oamenii. Care istorie adevărată mă întreb, din moment ce crimele acestora sunt bine documentate. Fiind întrebat despre asasinatele legionare, Călin Georgescu ne răspunde „ când istorie e mistificată nu ai ce comenta”. La podcast-ul lui Micutzu, gazda îl întreabă cum poate face apologia lui Octavian Goga, cel care a introdus primele legi antisemite și avea ca simbol al partidului său zvastica. Aici, candidatul independent putea răspunde cu ceva ce condamnă discriminarea, dar apreciază poeziile primului ministru. În loc, alege să spună că „a iubit țăranul român și nu mă mai interesează altceva”, deși existau și alți iubitori de țărani.
Exemple există și din partea AUR.ÎClaudiu Târziu a făcut și el apologia legionarilor, care aveau „puterea sufletească de jertfă, datorită credinţei în Hristos, iar cei care îndrăznesc să se afirme ca oameni de dreapta ar trebui să conștientizeze că a despărţi dreapta românească de istoria Mişcării Legionare este imposibil”. Acest citat a fost scris în 2015 într-o publicație coordonată de acesta, rostonline. Însă nici exemplele mai recente nu sunt mai încurajatoare. Conform lui, legionarii au ucis, dar „în 99.9% în legitimă apărare”. A mai participat în 2022 la o conferință organizată de neo-legionarii de astăzi. Despre Codreanu declară că e „incoruptibil”, „idealist” și „romantic”. În același interviu, întreba: „Când şi ce dovezi sunt că Mişcarea Legionară a pregătit asasinarea în masă a evreilor?”. Deci, tendințe de negare a Holocaustului. Acum a plecat el însuși din partid, pare-se pentru că Simion este prea autoritar. Dar, până acum a stat nesancționat. E bine să menționăm că Georgescu era membru AUR în 2022 și propunere de premier. A fost dat afară din partid ca urmare a declarațiilor sale, dar pare că potențialul de a rupe din voturi, nu antisemitismul, a fost motivul real, primind susținere puternică acum.

Un exemplu indirect îl reprezintă legăturile lui George Simion cu organizații extremiste. Noua Dreaptă, Frăția Ortodoxă, Asociația Gogu Puiu și Fundația Ion Gavrilă Ogoranu sunt astfel de organizații, explicit neo-legionare și anti-democratice. Și totuși, iată că George Simion însuși semnează petiții împreună cu ele și participă la mitinguri ale Frăției Ortodoxe, organizație neolegionară neafiliată BOR și neacceptată de preoți. Simion însuși a participat la acțiuni comune cu Noua Dreaptă, partid explicit legionar (în 2019 și în 2022). Membrii AUR precum Sorin Lavric au participat inclusiv la „taberele de lucru” ale acestei organizații, tabere în care se execută lucrări pentru comunități, dar care în același timp se îndoctrinează participanții cu idei legionare. Eugen Sechila, asociatul lui Călin Georgescu, organiza astfel de tabere cu gardul de fier la vedere și spunea că „pentru mine, cei mai buni români au fost legionari”.

Întrebarea crucială de aici este de ce? De ce AUR și SOS aleg să se asocieze tocmai cu aceste mișcări? Nu există asociații conservatoare moderate? Sau, și mai bine, nu ar putea să creeze ei asemenea organizații? Opțiunea lor este însă de a se orienta spre cele mai extreme, explicit fasciste, deși există și alte opțiuni. E posibil ca susținerea reciprocă să fie rezultatul unor rațiuni politice. E interesant că AUR a folosit aceste mișcări pentru a crește inițial, înainte de a intra în parlament. Ulterior, nu a rupt legăturile, dar asocierile au mai scăzut. De ce? Poate pentru că știau că în aceste asociații vor găsi oameni care să rezoneze cu mesajul lor naționalist. Dar dacă crezi că mesajul tău va rezona cel mai bine cu fasciștii, atunci...

Nimic din toate acestea nu reprezintă poziții conservatoare obișnuite sau moderate. Cheia aici nu sunt declarațiile, ci refuzul AUR de a le sancționa, precum și prevalența lor în rândul persoanelor importante. Claudiu Târziu a fost de la început la vârful partidului AUR până când a ales singur să plece, iar personajele Șoșoacă și Georgescu, debarcate la un moment dat pentru că deveneau problematice pentru imaginea partidului, au fost semi-recuperate când a fost convenabil. E adevărat, orice mișcare are extremiștii ei, dar în acest caz vorbim despre personaje aflate la vârful AUR, care decid direcția partidului și constatăm o amorțeală uriașă la nivel de sancțiuni. Unii vor fi tentați să spună că în AUR sunt și femei și membri ai unor minorități. Dar aceasta nu e o dovadă suficientă. E convenabil pentru AUR să accepte aceste categorii, deoarece pot să se apere de acuzații ca cele exemplificate mai sus. Dacă AUR e un partid misogin, care urăște femeile, dar acceptă femei printre membri, înseamnă că de fapt nu e misogin. De fapt, acest argument ignoră toate dovezile oferite, și poate avea multe explicații alternative: pot fi femei care nu cred asta, pe care nu le interesează, care chiar consideră că toate femeile ar trebui să stea acasă. Cu siguranță se pot găsi femei care să nu considere ceva misogin în pozițiile AUR față de femei, în general.

Un exemplu poate și mai concludent este reprezentat de maniera în care extremiștii definesc România. Românul get-beget, neaoș, este etnic român, patriot, conservator cu respect față de strămoși, ortodox, alb, heterosexual. Pentru aceștia există România. Însă există și români catolici sau protestanți. Există oameni născuți și crescuți aici care nu sunt etnici români. Există români care nu sunt conservatori sau care nu au o afinitate pentru trecut. Există români care vor să lucreze în instituții UE sau în ONG-uri. Pentru extremiști, acestea sunt defecte care trebuie corectate.
Spiritul civic și libertatea de exprimare sunt alte puncte nevralgice. Este evident că libertatea de exprimare și protest sunt lucruri fundamentale într-o democrație. Libertatea de exprimare nu înseamnă să poți să spui orice (de ex., dacă încurajezi ilegalități, suni alandala la poliție sau instigi la ură nu ești protejat de acest drept pentru că pui în pericol alți oameni), dar când vine vorba de opinii, acestea pot fi diverse și nu sunt sancționate. De asemenea, înseamnă și că nu devii agresiv față de cei cu opinii diferite.

 
Conservatorii moderați sunt de acord cu tot ce am spus.Extremiștii în schimb adoptă o atitudine de tipul „da, dar merită!”. George Simion s-a dus la tribuna Parlamentului și l-a prins de mână pe vorbitor, deși nu avea drept la replică. DianeiȘoșoacă i-a spus „te agresez sexual, scroafo”. Recent, a fost sancționat pentru că a spus că politicienii ar trebui „jupuiți” în piața publică. În anii trecuți, împreună cu susținătorii săi, a forțat intrarea în primăria Timișoara. Acel episod a fost organizat, se pare, cu colaborarea partidului Noua Dreaptă, partid neolegionar, fapt negat însă de liderul AUR. Când un botoșănean a refuzat să-i strângă mâna, George Simion l-a agresat, așa cum a făcut cu alții în Parlament. Șoșoacă folosește des sintagme precum „vă sparg”și defilează cu mănuși de box.

Un alt exemplu este al celui ce avea conexiuni cu Călin Georgescu și a amenințat jurnaliștii Snoop. De asemenea, felul în care Anca Alexandrescu îi numește ”dușmanii poporului” pe cei care nu sunt de acord cu suveraniștii, și folosește expresii violente de tipul „marș, mă” sunt atitudini care depășesc sfera libertății de exprimare Pe holurile Parlamentului, Becali și Șoșoacă au hărțuit repetat jurnaliști, luându-le microfoanele. Să nu faci asta este o chestiune de principiu. Oricine poate considera că o persoană agasantă „merită” violență, dar dacă este permis acest lucru, ajungem ca-n junglă. În valul de proteste suveraniste, georgiștii au amenințat jurnaliști, au aruncat după ei cu obiecte, culminând cu răsturnarea mașinii Digi24. Lista care a circulat pe social media cu cei care, chipurile, au primit bani de la USAID pentru a susține diverse curente este tot o manifestare de agresivitate, dincolo de neadevărurile pe care le conținea. Într-adevăr, transparența financiară e importantă. Cu toate acestea, lista a fost întocmită fără dovezi, unii neprimind deloc bani de acolo. Mai mult, USAID oferă bani pentru multe lucruri, deci nici pentru ce anume au primit finanțare nu era clar. Limbajul din jurul acesteia a fost unul care îi numea pe aceia dușmani ai poporului, care voiau să răspândească „soroșismul”, deci sunt trădători și trebuie pedepsiți. Linșajul în piața publică nu este un mod de a judeca oamenii într-o societate civilizată. Nu forța conduce, ci legea.

E adevărat, limbajul violent are o istorie lungă în politica românească. De la mineriade, la derapajele lui Băsescu și și Vadim, și apoi la scandalurile din Parlament. Acele manifestări nu sunt mai puțin scuzabile. În niciun caz nu îl condamn pe Simion, dar îl scuz pe Petrov. Totuși, greșeala unuia nu o scuză pe a altuia, iar derapajele din partea suveraniștilor sunt mult mai dese.

Conservatorii moderați recunosc importanța stabilității. Ei aprobă nevoia de structură și instituții care să o susțină. Pentru conservatorul clasic, violența este justificată doar în circumstanțe foarte grave. Conservatorii moderați sunt cei anti-cancel culture, cei care sunt sceptici față de judecăți rapide și răzbunătoare. Nu sunt, prin definiție, revoluționari.
Sper că am oferit destule exemple despre cum arată extremismul și am clarificat de ce o parte dintre români consideră că extremismul a devenit o problemă în România. Nu e vorba despre globalism, o atitudine pro-sistem sau forțe UE care vor să distrugă românismul. Este vorba despre amenințarea pe care o constituie încălcarea principiilor democrației, egalității, libertății și ale bunului simț. Așadar, trebuie să veghem când sunt încălcate, deoarece granița dintre patriotism și extremism poate fi, uneori, foarte subțire.