Imposibilul front împotriva terorii?

Dificultatea mobilizării coaliţiei anti-teroriste dă seama despre şocul lumii occidentale în faţa actualităţii cuvintelor lui Troţki: „Poate nu vă interesează războiul, dar războiul e interesat de voi”. Întârzierea articulării unei riposte ferme riscă să târască Europa într-un conflict fără precedent pe teritoriul său, cu o gherilă urbană islamistă, şi favorizează expansiunea globală a Statului Islamic, precum în Libia acum.


Retorica războinică a preşedintelui Hollande şi maratonul său diplomatic n-au influenţat semnificativ, din 13 noiembrie încoace, ezitările de pe frontul anti-terorist. Mai mult, confuzia şi tensiunea au potenţat criza ruso-turcă, într-atât încât au apărut temeri că incidentul doborârii avionului rus ar putea deveni un detonator echivalent atentatului de la Sarajevo din 1914. Nu e exclus un asemenea risc, având în vedere alarmanta dinamică a dezordinii globale şi dificultatea liderilor planetei de a gestiona provocările în cascadă.

Solidaritate cu paşi timizi

În urma atacurilor de la Paris, David Cameron a obţinut acceptul Parlamentului pentru extinderea raidurilor britanice şi asupra Siriei, nu doar a Irakului. Germania a făcut, la rândul ei, un gest de solidaritate cu Franţa agresată. Pe lângă anunţul suplimentării contingentului german din cadrul forţelor de menţinere a păcii în Mali, Bundestagul a aprobat angajarea Germaniei în coaliţia anti-ISIS, însă numai prin operaţiuni de recunoaştere şi aprovizionare. La rândul său, Washingtonul a decis deplasarea de forţe speciale în Siria şi Irak şi intensificarea bombardamentelor asupra contrabandei cu petrol a auto-intitulatului Stat Islamic. Este un compromis, în nota prudentă a administraţiei Obama, între promisiunea netrimiterii de trupe combatante la sol şi presiunea amplificată de atentatele din ultima vreme. Occidentul suferă, aşadar, din cauza lipsei unei politici coerente de contracarare a ameninţării jihadiste, atât pe teren propriu, cât şi în Siria, Irak ori Libia. În vreme ce diplomaţia anti-teroristă a Parisului se loveşte de ezitări şi interese contradictorii, tactica vestică actuală, de a miza în teren exclusiv pe forţele locale, îşi arată limitele. Cu atât mai mult cu cât diversele tabere angrenate în lupta anti-ISIS (kurzii, facţiunile rivale ale rebelilor sirieni şi armata irakiană) au obiective distincte.

Între timp, teroriştii islamişti îşi demonstrează constant capacitatea de acţiune la scară globală, după cum atestă atacurile din Mali, California şi Londra. Mai mult, la numai 550 de km de coasta malteză şi 700 km de cea italiană, Statul Islamic îşi consolidează prezenţa în Libia aneantizată de anarhia post-Gaddafi. În jurul Syrtei, circa 200 de km din coasta mediteraneană se află sub controlul jihadiştilor, care-şi concentrează acum expansiunea către câmpurile petrolifere. În replică, SUA şi Italia au convocat Conferinţa de la Roma din 13 decembrie, în speranţa unui acord privind crearea unui guvern de uniune naţională în Libia, ca singură soluţie pentru contracararea Statului Islamic. În acest context, secretarul general al NATO a anunţat că Alianţa ar putea oferi asistenţă, la cerere, unui guvern naţional libian.
O ţintă: sursele de finanţare a terorii

De asemenea, finanţarea terorismului va face obiectul unei reuniuni, în 17 decembrie, a miniştrilor de Finanţe din ţările membre ale Consiliului de Securitate al ONU. E foarte probabilă o rezoluţie a Naţiunilor Unite vizând tăierea surselor de finanţare a Statului Islamic şi un pachet de sancţiuni care să opereze în acest sens. După 13 noiembrie, SUA şi Rusia s-au lansat într-o cursă a atacurilor împotriva capacităţilor de producţie şi transport a hidrocarburilor de către Statul Islamic. În vreme ce ruşii se laudă că au distrus 1000 de camioane-cisternă, Pentagonul a raportat că a lovit 400. Dincolo de ciocnirea de orgolii, se estimează că bombardamentele coaliţiei occidentale – peste 11000 de atacuri începând din vara anului trecut – au înjumătăţit capacităţile de producţie controlate de gruparea teroristă, estimate în 2014 la minim 70000 de barili pe zi. Funcţionează încă reţeaua de contrabandă dezvoltată din vremea embargoului impus regimului Hussein, după invadarea Kuweitului în 1990. Această structură clandestină livrează petrolul produs sub control jihadist nu numai spre Turcia (în cea mai mare măsură) şi Iordania, dar şi, în mod straniu, către regimul Assad. Pentru că teroriştii vând barilul la o treime din preţul pieţei. Dar petrolul, gazul şi fosfaţii reprezintă numai jumătate din resursa financiară a ISIS. O altă treime provine din extorcarea celor 10 milioane de locuitori din imensul teritoriu – de dimensiunile Marii Britanii – controlat în patrulaterul delimitat, cu aproximaţie, de oraşele siriene Damasc şi Alep, respectiv cele irakiene, Bagdad şi Mossul. Restul e furnizat de diverse tipuri de trafic, în special cu antichităţile jefuite, precum şi de donaţiile generoase ale sponsorilor din Golful Persic.

Complicităţi şi interese regionale

Aşa cum scrie Kamel Daoud (laureatul din acest an al premiului Goncourt pentru primul roman – „Cazul Meursault, contraanchetă”, o replică dată „Străinului” lui Camus): „Statul Islamic are o mamă: invazia în Irak. Dar are şi un tată: Arabia Saudită şi industria sa ideologică. Dacă intervenţia occidentală a dat o cauză disperaţilor din lumea arabă, regatul saudit le-a dat credinţe şi convingeri. Dacă nu înţelegem asta, vom pierde războiul chiar dacă vom câştiga bătălii. Vor fi ucişi jihadişti, dar vor renaşte în generaţiile viitoare, hrăniţi cu aceleaşi cărţi”. Deocamdată, însă, interesele economice occidentale primează asupra consecinţelor strategice ale relaţiei ideologice şi financiare dintre Statul Islamic şi suporterii săi din zona Golfului, în special saudiţi şi qatarezi.

Aşadar, în ciuda loviturilor tot mai sângeroase date de terorismul islamist, coaliţia internaţională se coagulează cu paşi lenţi, şovăielnici. Desigur, şi din cauza ecourilor încă proaspete ale eşecurilor precedente în Afganistan, Irak şi Libia, care au arătat riscurile unor intervenţii militare fără o strategie post-conflict. Apoi, din cauza agendelor divergente ale celor implicaţi în conflictul sirian. Turcia e preocupată, înainte de orice, să împiedice consolidarea entităţilor kurde la porţile sale, în vreme ce occidentalii mizează în special pe aportul terestru al forţelor kurde. Rusia e interesată, pentru a-şi menţine influenţa şi bazele militare în regiune, de menţinerea regimului Assad, care, la rândul său, se legitimează prin existenţa Statului Islamic. Statele sunnite din Coaliţia de Cooperare a Golfului sunt concentrate pe intervenţia condusă de saudiţi în Yemen şi, în general, pe contracararea Iranului, care, la rândul său, sprijină regimurile de la Bagdad şi Damasc. Sub aceste auspicii, e dificil de reunit o forţă de intervenţie internaţională, cu o strategie coerentă şi cu un solid suport local, deşi Consiliul de Securitate al ONU a legitimat folosirea forţei împotriva ISIS.

Un redutabil inamic global

David Kilcullen, fost consilier în contra-insurecţie al generalului David Petraeus, comandantul trupelor americane în Irak între 2007 şi 2009, consideră iluzorie o intervenţie occidentală la sol, pentru care estimează că ar fi nevoie de până la 400.000 de militari. În schimb, Kilcullen pledează pentru multiplicarea de 10-20 de ori a loviturilor aeriene, pentru atingerea unui ritm similar celor la care s-a recurs în Kosovo, în 1999, şi în Afganistan, în 2001. Strategul australian recomandă concentrarea atacurilor asupra surselor de energie, apă şi petrol ale Statului Islamic.

Nu în ultimul rând, coaliţia anti-ISIS ezită din cauza războiului atipic la care este obligată. E evident, de pe acum, că o eventuală lichidare a ISIS în Siria şi Irak nu va rezolva problema ameninţării jihadiste. Statul Islamic a demonstrat că poate străpunge orice graniţe pentru a răspândi teroarea. Celulele formate în numeroase state ale lumii din veterani ai conflictului sirian transformă gruparea într-un inamic global redutabil. Orice întârziere în combaterea acestor ameninţări riscă să favorizeze transformarea lor într-o gherilă urbană, care poate arunca în aer nu doar liniştea europenilor, ci şi valorile şi modul lor de viaţă.

După cum au arătat alegerile regionale de ieri din Franţa, care au confirmat postura Frontului Naţional de prim partid al ţării, o criză de securitate de o asemenea gravitate are un mare beneficiar în plan politic: extremismul de dreapta. Care nu deţine soluţii-miracol, dar are potenţialul de a pune, în mod oficial, capac proiectului european.


Articol apărut şi pe Adevărul.