Noua strategie globală de securitate UE şi potenţiale consecinţe pentru politica externă a României

În aprilie 2015, Comisia Europeană a transmis un document către toate instituţiile europene, dezbătut în şedinţa plenară a Parlamentului din Strasbourg din acea lună. Documentul intitulat „Agenda europeană pe securitate” reitera nevoia unui răspuns coordonat al Uniunii Europene în contextul ameninţărilor complexe. Care este statusul actual al acelei reforme și care sunt posibilitățile pentru România?

Cele 5 principii menţionate în document au fost:

  • respectarea deplină a drepturilor fundamentale;
  • creşterea nivelului de transparenţă şi control democratic pentru a reda încredere cetăţenilor în instituţiile europene;
  • asigurarea unei implementări mai eficiente a instrumentelor legale ale Uniunii;
  • o cooperare între agenţiile şi sectoarele de securitate;
  • îmbinarea tuturor dimensiunilor interne şi externe ale securităţii.

În paralel, administraţia prezidenţială a României a lansat „Strategia națională de apărare” a țării, în care putem citi, printre primele clauze introductive, „asigurarea convergenței cu principiile europene de securitate”. Întrebarea firească ce urmează, este: care sunt mijloacele prin care poate România să-şi îndeplinească acest angajament? Poate că putem găsi un răspuns dacă aruncăm o privire mai detaliată asupra a ceea ce pregăteşte Uniunea Europeană în materie de securitate.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate, Federica Mogherini, a vorbit acum câteva luni despre necesitatea creării unei Strategii globale UE pentru politică externă şi de securitate. Proiectul ambiţios pe care îl conturează trebuie să se bazeze, din spusele ei, pe principii fundamentale precum implicarea, responsabilitatea, cooperarea şi parteneriatele. Această iniţiativă de redactare a unei noi strategii globale este extrem de importantă, date fiind schimbările în mediul internaţional din 2003, de la prima strategie de securitate, până în prezent: procesele de extindere teritorială a UE din 2004, 2007 şi 2013, schimbările interne din vecinătatea UE (Primăvara arabă, criza din Ucraina) cu implicaţii serioase pentru politica externă UE, criza financiară care a dus la reduceri în bugetul apărării europene şi constrângeri bugetare pentru instituţiile europene şi, nu în ultimul rând, criza provocată de refugiaţii sirieni.

Analiştii fac deja previziuni despre conţinutul strategiei, iar din câteva articole de specialitate putem sintetiza câteva aspecte ce influenţează redactarea documentului:

  • Erodarea legăturii Euro-atlantice şi nevoia de o mai mare responsabilitate din partea UE;
  • Consolidarea relaţiilor bilaterale între statele membre UE şi partenerii Uniunii, care momentan duc la o creştere a naţionalizării politicii externe şi la o slăbiciune în coeziunea internă;
  • Lipsa unei definiţii clare a parteneriatelor strategice şi nevoia de a redefini acest concept, luând în considerare ridicarea statelor în curs de dezvoltare precum Brazilia, China, India;
  • UE ar trebui să îşi consolideze relaţiile cu ţările din Africa de nord şi din Orientul Mijlociu şi ar trebui să îşi coordoneze politica externă în aceste regiuni, împreună cu SUA, bilateral sau prin NATO;

Concret, noua strategie ce se va lansa în iunie 2016 va trebui să îndeplinească 3 criterii esenţiale: să reconsidere mediul internaţional şi să modifice cadrul politic UE în vederea adaptării mai rapide; să formuleze ambiţiile politicii externe şi de securitate a UE într-un mod modest şi mai realist şi, nu în ultimul rând, să îşi reevalueze relaţiile cu SUA.

Ce implicaţii ar avea această schimbare de perspectivă europeană asupra politicii externe a României ?

Sunt mai multe dimensiuni ce trebuie luate în considerare. În primul rând, această abordare multi-dimensională va presupune o mai mare implicare din partea statelor membre UE, care să preia aspectele operaţionale şi să le gestioneze rapid şi eficient, în timp ce nivelul european să se preocupe de cadrul normativ. Primul ministru Cioloş şi-a exprimat dorinţa de vedea România ca un participant mai activ în deciziile strategice importante. Având în vedere că România va deţine preşedinţia Consiliului European în 2019, este important că partenerii UE să acorde importanță opiniilor României şi să aibă încredere în deciziile politicii externe româneşti. De aceea, o consolidare a poziției țării în câteva aspecte cheie ar fi extrem de necesară. Spre exemplu, guvernul ar putea contura o politică externă coerentă spre Republica Moldova, din care România s-ar putea declara un promotor al dezvoltării economice şi a consolidării statului de drept spre acest partener principal. De asemenea, ar putea avea o voce în descrierea rolului României ca producător de energie în viitoarea strategie energetică europeană. O altă propunere ar fi susținerea unei opinii despre deteriorarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și Turcia şi propunerea unor metode de cooperare economică cu Turcia în spațiul Mării Negre și al celui mediteranean, pentru a putea permite o mai mare influență europeană. Ideal, o politică externă coerentă și solidă din partea României s-ar defini prin exprimarea punctelor de vedere pe toate aceste planuri și în orice situație ce vizează spațiul european și cel apropiat teritoriului românesc.

În al doilea rând, revizuirea strategiei de securitate presupune readucerea în discuţie a relaţiilor transatlantice, iar această dezbatere duce în general la o ruptură în spaţiul European, cu ţări mai apropriate de perspectiva americană de securitate decât de cea europeană. De-a lungul timpului, s-a simţit o activitate mai mare a României în domeniul securităţii în cadrul NATO decât în cadrul UE. În contextul provocărilor din vecinătatea Uniunii, o politică externă unitară UE este necesară, iar România şi-ar putea consolida o poziţie de promovare a cooperării transatlantice şi ar putea astfel juca un rol mai important la masa negocierilor. Guvernul a propus deja consolidarea alianţei României cu SUA şi NATO, dar promovează totodată şi o „Românie puternic ancorată în UE”. Prin urmare, România ar putea influenţa o atitudine unitară a UE de coordonare cu SUA prin:

  • un schimb mai mare de informaţii între propriile servicii de inteligenţă, agenţiile europene şi NATO, în vederea prevenirii şi combaterii unor potenţiale atacuri teroriste;
  • evitarea pe viitor a duplicării structurilor, capacităţilor militare şi eforturilor financiare între NATO şi Politica de Securitate şi Apărare Comună a UE;
  • crearea unei agende de cooperare cu propuneri tangibile şi specifice, care să vizeze interesele majore ale statelor europene, în special ale celor mai ezitante spre cooperare, precum Franţa şi Marea Britanie; atragerea interesului acestor ţări ar atrage automat resurse şi fonduri mai mari;
  • bineînţeles, tensiunile intra-europene împiedică UE să îşi asume un rol de conducere când vine vorba de propria securitate; de aceea, România ar putea milita pentru o coordonare a priorităţilor statelor membre UE, fapt care ar încuraja SUA, prin întâlniri informale (ad-hoc) sau chiar în cadru formal, de capacitatea şi eficienţa diplomaţiei europene în domeniul securităţii.

În al treilea rând, există şi o discuţie financiară. România a preferat de-a lungul timpul să aloce resursele financiare în domeniul securităţii spre NATO şi mai puţin spre UE. Un lucru înţeles dacă luăm în considerare faptul că poziţia geostrategică a României, la periferia spaţiului ex-sovietic este un punct de atracţie al SUA. Totuşi, România are angajamente bugetare şi pe plan european, iar din declaraţia premierului Cioloş în plenul Parlamentului, înţelegem că guvernul va avea grijă de îndeplinirea acestor angajamente. Ca o eventuală propunere, România ar putea promova finanţarea comună a operaţiunilor civile şi militare, pentru a împărţi costurile cu celelalte ţări participante la misiuni şi pentru a putea contribui la un număr mai ridicat de operaţiuni. Este un fenomen des întâlnit la nivel european ca unele misiuni de securitate să fie blocate din lipsă de state membre participante, acestea nefiind interesate şi nedorind să aloce buget, iar statele membre participante să fie nevoite să asigure finanţarea completă a misiunilor. Totuşi, a fi parte dintr-un fond comun de finanţare presupune şi asumarea unei responsabilităţi de activitate şi implicare constantă, iar România ar putea folosi acest fapt în avantajul său, dovedind maturitate şi stabilitate în acţiunile politicii sale externe.

Desigur, rămâne de văzut dacă această strategie globală de securitate UE se va concretiza conform aşteptărilor. În fond, membrii UE sunt precauţi şi ezitanţi de fiecare dată când se pune problema unui transfer mai mare de competenţe de la nivel naţional la nivelul european, iar politica externă şi de securitate este un domeniu pe care ţările din UE au preferat să îl ţină sub control. Iar în contextul referendumului britanic, rămâne de văzut ce alte avansuri mai pot fi făcute până la rezolvarea acestei crize – mai ales având în vedere faptul contribuția majoră a englezilor la construcția de securitate europeană.