Victoria lui Călin Georgescu în primul tur al alegerilor prezidențiale din România este un efect al unui nou tip de clivaj în societatea contemporană: între nevoia de democrație directă și dictatura democrației indirecte.

Sunt 2 milioane de voturi care spun un singur lucru: noi nu suntem ascultați, noi suntem ignorați de partide, Guvern, președinte, administrație. Sursa neîncrederii și a votului anti-sistem este aici.

Alegătorul votează un alt om care să decidă în locul lui, fie în Parlament, fie la Cotroceni, fie la Bruxelles sau la primărie. Ei bine, alegătorul constată că reprezentantul său nu face aproape niciodată ce spera respectivul alegător. Mandatul votantului este șuntat de corupție, de interese, de geostrategie, de partide.

Cheia acestei victorii este chiar faptul că Georgescu a candidat ca independent, fie și la modul declarativ. Noțiunea de candidat independent presupune, în gândirea votantului deziluzionat, o speranță că votul său va conta, că nu va fi deraiat prin ceea ce votantul de rând percepe drept ”scheme”: votul pe liste de partid și mandatul reprezentativ, adică non-imperativ.

Ce trebuie înțeles pentru viitor?
Tipul de scrutin din România și din Europa din acest moment nu mai corespunde cu situația din teren. Este absurd ca alegătorul să fie ”muls” de voturi o dată la 4 sau 5 ani și drept mulțumire să fie invitat să tacă în toată perioada inter-electorală. Pentru evitarea unor crize similare, democrația directă trebuie să fie cooptată de așa-zisul sistem din prezent. Altfel, iată că sistemul existent devine o vulnerabilitate. În cazul României, repararea acestei vulnerabilități în turul doi este incertă.