România nu a trecut testul anti-SLAPPScutul european împotriva hărțuirii juridice, blocat în Parlament
de Alexandra Cîrjă, Membră a Consiliului Director Europuls
În ultimii ani, democrațiile europene s-au confruntat cu un fenomen care nu folosește forța brută pentru a reduce la tăcere, ci procedurile legale. Este vorba despre SLAPP (Strategic Lawsuits Against Public Participation), sau procesele strategice împotriva participării publice. Acestea sunt instrumente de hărțuire juridică menite să epuizeze financiar și psihic jurnaliștii, activiștii și apărătorii drepturilor omului.
De aceea, instituțiile europene au înțeles că protecția libertății de exprimare nu mai poate fi lăsată doar la latitudinea curajului individual. Rezultatul acestei conștientizări este Directiva (UE) 2024/1069, adoptată pe 11 aprilie 2024.
Un lucru important de menționat încă de la început este faptul că UE are competențe limitate asupra dreptului civil intern al fiecărei țări. De aceea, directiva se adresează acțiunilor civile sau comerciale cu implicații transfrontaliere, de exemplu, dacă o companie dintr-un stat UE dă în judecată un jurnalist din alt stat UE, sau dacă actul de participare publică (articolul, postarea) este relevant pentru mai multe state. De asemenea, directiva nu se aplică în materie penală, fiscală, vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește răspunderea statului pentru acțiuni sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice.
Statele membre sunt încurajate, tot prin această directivă, să introducă măsuri la nivel național prin care stabilească garanții procesuale mai eficace privind dreptul la libertatea de exprimare și de informare.
Ce sunt procesele SLAPP?
Directiva le descrie drept „proceduri judiciare care nu sunt inițiate pentru a invoca sau a exercita în mod real un drept, ci au ca scop principal prevenirea, restricționarea sau sancționarea mobilizării publice, exploatând adesea un dezechilibru de putere între părți, și în cadrul cărora sunt formulate cereri neîntemeiate.” Indicii ale unui astfel de scop includ, de exemplu:
Ce spune directiva
Pentru a neutraliza procesele SLAPP, directiva introduce un mecanism de respingere rapidă care permite instanței să oprească un dosar abuziv încă de la primele termene. Judecătorii au posibilitatea de a respinge cererile „vădit neîntemeiate cât mai devreme posibil în cursul procedurii”.
Se adaugă, de asemenea, inversarea presiunii probatorii: dacă pârâtul (jurnalistul, activistul etc.) invocă natura abuzivă a acțiunii, directiva obligă reclamantul să își motiveze imediat cererea pentru a demonstra că aceasta are un temei real. De exemplu, un dezvoltator imobiliar care acționează în instanță un grup de cetățeni pentru critici privind un proiect urbanistic va fi obligat să probeze legitimitatea acuzațiilor sale înainte ca procesul să genereze costuri disproporționate pentru pârâți.
Instanțele pot impune reclamantului plata unei „garanții pentru acoperirea cheltuielilor de judecată estimate”, o măsură de siguranță care asigură pârâtul că își va putea recupera costurile apărării. În cazul în care natura abuzivă a procesului este confirmată, directiva forțează reclamantul să suporte integral onorariile avocaților pârâtului.
Pentru a descuraja recidiva și utilizarea justiției ca formă de intimidare, directiva mai prevede și aplicarea unor sancțiuni care trebuie să fie „eficace, proporționale și cu efect de descurajare”. Acestea pot include plata unor despăgubiri pentru daunele suferite sau măsuri de reparare a reputației, precum publicarea hotărârii judecătorești.
Directiva extinde acest scut și împotriva tacticilor de hărțuire. Articolul 16 al directivei interzice recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în țări din afara UE dacă procedura este considerată „vădit neîntemeiată sau abuzivă” conform standardelor europene. Mai mult, Articolul 17 oferă victimei dreptul de a acționa reclamantul în fața instanțelor de la propriul domiciliu pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite în procesele desfășurate în afara spațiului comunitar.
Directiva permite asociațiilor sau organizațiilor cu interes legitim să intervină în proces pentru a susține pârâtul, asigurându-se că acesta nu înfruntă singur un adversar cu o putere financiară superioară. Complementar, statele membre sunt obligate să centralizeze informațiile privind garanțiile disponibile, oferind acces la asistență juridică, financiară și psihologică, consolidând astfel poziția celor care se angajează în acțiuni de mobilizare publică.
România a ratat termenul de transpunere
Spre deosebire de un regulament, care este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct și imediat în fiecare stat membru (precum GDPR), o directivă funcționează diferit. Aceasta stabilește un obiectiv obligatoriu, însă lasă la latitudinea fiecărei țări alegerea formei și a metodelor de implementare.
Cu alte cuvinte, ea necesită un proces de transpunere: Parlamentul României trebuie să adopte o lege națională care să modifice codurile de procedură existente pentru a integra noile garanții europene.
Deși cadrul european a fost stabilit cu claritate, drumul directivei de la Bruxelles până în instanțele din România este presărat cu întârzieri. Termenul limită pentru transpunerea directivei Anti-SLAPP în legislația națională a fost data de 7 mai 2026, însă România nu a reușit să respecte acest calendar.
Proiectul de lege privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate (care ar trebui să introducă mecanismele anti-SLAPP în Codul de Procedură Civilă) a fost aprobat de Guvern abia în februarie 2026.
Inițiativa se află încă în Parlament, după ce a fost adoptată tacit de Camera Deputaților la data de 20 aprilie 2026, adică fără o dezbatere sau vot. În prezent, proiectul este blocat la Senat (cameră decizională), unde comisiile juridice analizează zeci de amendamente depuse de societatea civilă.
Care e situația celorlalte state membre
Niciun stat membru al UE nu a finalizat complet transpunerea Directivei Anti-SLAPP în legislația națională până în prezent. Procesul este marcat de un stadiu de implementare extrem de fragmentat pe întregul continent. În timp ce țări precum Franța și Malta au realizat doar o transpunere parțială, iar un grup extins de state format din Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia și Ungaria au inițiat demersuri legislative sau dezbateri parlamentare aflate în diverse stadii de progres, ritmul general rămâne lent.
Ce urmează pentru România
Netranspunerea la timp a unei directive poate declanșa consecințe juridice. Pe lângă riscul unei proceduri de infringement (în care România poate fi sancționată financiar de Comisia Europeană pentru nerespectarea obligațiilor de stat membru), absența unei legi clare deschide calea către acțiuni în răspundere civilă. Conform principiului stabilit în cauza Francovich, cetățenii care suferă prejudicii din cauza faptului că statul nu a transpus o directivă ce le conferea drepturi specifice pot da în judecată statul pentru despăgubiri.
Deși termenul a expirat, conform jurisprudenței CJUE, instanțele române au acum obligația de a interpreta dreptul intern în spiritul directivei. Totuși, până când Parlamentul nu va oferi un text clar și funcțional, protecția anti-SLAPP rămâne, din păcate, mai mult o promisiune europeană decât o realitate românească.
Este vital să înțelegem că directiva anti-SLAPP nu este un act de clemență pentru jurnaliști, ci o garanție pentru dreptul nostru, al tuturor, de a fi informați. În România, unde procesele pentru „prejudiciu de imagine” au devenit sport național, absența unei legislații anti-SLAPP funcționale creează un vid de siguranță. Când un activist de mediu este dat în judecată pentru că a semnalat o defrișare, sau când un cetățean este intimidat pentru că a criticat un contract public pe social media, democrația însăși intră în regres.
De aceea, instituțiile europene au înțeles că protecția libertății de exprimare nu mai poate fi lăsată doar la latitudinea curajului individual. Rezultatul acestei conștientizări este Directiva (UE) 2024/1069, adoptată pe 11 aprilie 2024.
Un lucru important de menționat încă de la început este faptul că UE are competențe limitate asupra dreptului civil intern al fiecărei țări. De aceea, directiva se adresează acțiunilor civile sau comerciale cu implicații transfrontaliere, de exemplu, dacă o companie dintr-un stat UE dă în judecată un jurnalist din alt stat UE, sau dacă actul de participare publică (articolul, postarea) este relevant pentru mai multe state. De asemenea, directiva nu se aplică în materie penală, fiscală, vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește răspunderea statului pentru acțiuni sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice.
Statele membre sunt încurajate, tot prin această directivă, să introducă măsuri la nivel național prin care stabilească garanții procesuale mai eficace privind dreptul la libertatea de exprimare și de informare.
Ce sunt procesele SLAPP?
Directiva le descrie drept „proceduri judiciare care nu sunt inițiate pentru a invoca sau a exercita în mod real un drept, ci au ca scop principal prevenirea, restricționarea sau sancționarea mobilizării publice, exploatând adesea un dezechilibru de putere între părți, și în cadrul cărora sunt formulate cereri neîntemeiate.” Indicii ale unui astfel de scop includ, de exemplu:
- natura disproporționată, excesivă sau nerezonabilă a cererii sau a unei părți a acesteia, inclusiv valoarea excesivă a litigiului;
- existența unor proceduri multiple inițiate de reclamant sau de părți asociate acestuia în legătură cu chestiuni similare;
- acțiuni de intimidare, hărțuire sau amenințări din partea reclamantului sau a reprezentanților reclamantului, înainte sau în timpul procedurilor, precum și conduita similară a reclamantului în cazuri similare sau concurente;
- utilizarea cu rea-credință a unor tactici procedurale precum întârzierea procedurilor, alegerea frauduloasă sau abuzivă a unei instanțe mai favorabile sau renunțarea cu rea-credință la judecată într-o etapă ulterioară a procedurilor.
Ce spune directiva
Pentru a neutraliza procesele SLAPP, directiva introduce un mecanism de respingere rapidă care permite instanței să oprească un dosar abuziv încă de la primele termene. Judecătorii au posibilitatea de a respinge cererile „vădit neîntemeiate cât mai devreme posibil în cursul procedurii”.
Se adaugă, de asemenea, inversarea presiunii probatorii: dacă pârâtul (jurnalistul, activistul etc.) invocă natura abuzivă a acțiunii, directiva obligă reclamantul să își motiveze imediat cererea pentru a demonstra că aceasta are un temei real. De exemplu, un dezvoltator imobiliar care acționează în instanță un grup de cetățeni pentru critici privind un proiect urbanistic va fi obligat să probeze legitimitatea acuzațiilor sale înainte ca procesul să genereze costuri disproporționate pentru pârâți.
Instanțele pot impune reclamantului plata unei „garanții pentru acoperirea cheltuielilor de judecată estimate”, o măsură de siguranță care asigură pârâtul că își va putea recupera costurile apărării. În cazul în care natura abuzivă a procesului este confirmată, directiva forțează reclamantul să suporte integral onorariile avocaților pârâtului.
Pentru a descuraja recidiva și utilizarea justiției ca formă de intimidare, directiva mai prevede și aplicarea unor sancțiuni care trebuie să fie „eficace, proporționale și cu efect de descurajare”. Acestea pot include plata unor despăgubiri pentru daunele suferite sau măsuri de reparare a reputației, precum publicarea hotărârii judecătorești.
Directiva extinde acest scut și împotriva tacticilor de hărțuire. Articolul 16 al directivei interzice recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în țări din afara UE dacă procedura este considerată „vădit neîntemeiată sau abuzivă” conform standardelor europene. Mai mult, Articolul 17 oferă victimei dreptul de a acționa reclamantul în fața instanțelor de la propriul domiciliu pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite în procesele desfășurate în afara spațiului comunitar.
Directiva permite asociațiilor sau organizațiilor cu interes legitim să intervină în proces pentru a susține pârâtul, asigurându-se că acesta nu înfruntă singur un adversar cu o putere financiară superioară. Complementar, statele membre sunt obligate să centralizeze informațiile privind garanțiile disponibile, oferind acces la asistență juridică, financiară și psihologică, consolidând astfel poziția celor care se angajează în acțiuni de mobilizare publică.
România a ratat termenul de transpunere
Spre deosebire de un regulament, care este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct și imediat în fiecare stat membru (precum GDPR), o directivă funcționează diferit. Aceasta stabilește un obiectiv obligatoriu, însă lasă la latitudinea fiecărei țări alegerea formei și a metodelor de implementare.
Cu alte cuvinte, ea necesită un proces de transpunere: Parlamentul României trebuie să adopte o lege națională care să modifice codurile de procedură existente pentru a integra noile garanții europene.
Deși cadrul european a fost stabilit cu claritate, drumul directivei de la Bruxelles până în instanțele din România este presărat cu întârzieri. Termenul limită pentru transpunerea directivei Anti-SLAPP în legislația națională a fost data de 7 mai 2026, însă România nu a reușit să respecte acest calendar.
Proiectul de lege privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate (care ar trebui să introducă mecanismele anti-SLAPP în Codul de Procedură Civilă) a fost aprobat de Guvern abia în februarie 2026.
Inițiativa se află încă în Parlament, după ce a fost adoptată tacit de Camera Deputaților la data de 20 aprilie 2026, adică fără o dezbatere sau vot. În prezent, proiectul este blocat la Senat (cameră decizională), unde comisiile juridice analizează zeci de amendamente depuse de societatea civilă.
Care e situația celorlalte state membre
Niciun stat membru al UE nu a finalizat complet transpunerea Directivei Anti-SLAPP în legislația națională până în prezent. Procesul este marcat de un stadiu de implementare extrem de fragmentat pe întregul continent. În timp ce țări precum Franța și Malta au realizat doar o transpunere parțială, iar un grup extins de state format din Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia și Ungaria au inițiat demersuri legislative sau dezbateri parlamentare aflate în diverse stadii de progres, ritmul general rămâne lent.
Ce urmează pentru România
Netranspunerea la timp a unei directive poate declanșa consecințe juridice. Pe lângă riscul unei proceduri de infringement (în care România poate fi sancționată financiar de Comisia Europeană pentru nerespectarea obligațiilor de stat membru), absența unei legi clare deschide calea către acțiuni în răspundere civilă. Conform principiului stabilit în cauza Francovich, cetățenii care suferă prejudicii din cauza faptului că statul nu a transpus o directivă ce le conferea drepturi specifice pot da în judecată statul pentru despăgubiri.
Deși termenul a expirat, conform jurisprudenței CJUE, instanțele române au acum obligația de a interpreta dreptul intern în spiritul directivei. Totuși, până când Parlamentul nu va oferi un text clar și funcțional, protecția anti-SLAPP rămâne, din păcate, mai mult o promisiune europeană decât o realitate românească.
Este vital să înțelegem că directiva anti-SLAPP nu este un act de clemență pentru jurnaliști, ci o garanție pentru dreptul nostru, al tuturor, de a fi informați. În România, unde procesele pentru „prejudiciu de imagine” au devenit sport național, absența unei legislații anti-SLAPP funcționale creează un vid de siguranță. Când un activist de mediu este dat în judecată pentru că a semnalat o defrișare, sau când un cetățean este intimidat pentru că a criticat un contract public pe social media, democrația însăși intră în regres.
